Plinio Corrêa de Oliveira

Catolicismo, No. 31, 1953-07

Acest articol are ca referinţă două picturi japoneze de artă modernă.

În prima imagine, pictorul japonez Nobuya Abe (1913-1971) prezintă suferinţa unui bărbat oriental contemporan care cere ajutorul omenirii. Este o scenă de o urâţenie diabolică, ce reflectă o disperare absolută şi absenţa totală a oricărui gând de încredere în Dumnezeu.

Pictura în discuţie reprezintă suferinţa păgână a unei victime umane aflate într-o lume păgână de o hidoşenie proprie stilului ei. Această fiinţă umană suferă la nivelul tuturor organelor sale. Suferă peste tot şi în fiecare fibră a fiinţei ei. Suferă urând această durere şi neînţelegând-o în vreun fel. Ea luptă să se elibereze de ea cât de curând posibil. Oricum, nu crede în nici o soluţie, pentru că nu crede în Providenţă şi îşi îndreaptă implorările spre o umanitate inexorabil rea care o oprimă. Prin disperarea stridentă pe care o exprimă, prin nebunia formelor şi a orizontului moral, pictura este, pe scurt, o anticipare a iadului.

Cealaltă pictură reprezintă – culmea! - corpul uman. Este o lucrare ce aparţine sculptorului suprarealist Sueo Kasagi. Comparaţi - pe cât e posibil - acest ,,corp uman” cu figura Sfântului Francis Xavier din cea de a treia imagine, din josul paginii. În ultima, credinţa Sfântului Francis pare să-l umple cu demnitate şi cu o forţă morală supranaturală. În sculptura sa, artistul concepe o imagine delirantă al corpului, ce nu e nici uman, nici nu aminteşte de ceva ce conţine viaţă sau aminteşte de ceva care ar putea trăi!

Cum am spus deja, a treia imagine îl reprezintă pe Sfântul Francis Xavier pe mare, implorând ajutorul lui Dumnezeu în timpul unei furtuni teribile. Marele apostol al Orientului se afla pe drum venind de la Mallorca şi călătorind într-o barcă fragilă spre Japonia, Ţara Soarelui Răsare, când o furtună i-a luat prin surprindere. Tovarăşii săi de călătorie au fost cuprinşi de panică în timp ce Xavier  şi-a pus toată încrederea în Providenţa divină fiind netemător. Dumnezeu aude rugăciunile servitorului său şi furtuna se potoleşte nefăcând nici o victimă. Pictura redă imaginea puternică a mişcărilor valurilor, dramatica frumuseţe a mării tumultoase, barca neajutorată asemenea unei jucărioare azvârlite de colo-colo, panica echipajului şi seninătatea, curajul şi spiritul supranatural al lui Xavier. Totul se află într-un contrast izbitor. Pe de o parte, abisul de ape pare că vrea sa-i înghită pe Sfântul Francisc şi întregul echipaj. Pe de altă parte, el este senin datorită încrederii sale în purtarea de grijă a Cerului. Scena reprezintă o glorificare a virtuţii încrederii bogată în inteligenţă, tact şi un adevărat simţ artistic.

În concluzie, Biserica este universală. Astfel, influenţa sa se adaptează pentru fiecare timp şi loc. Respectă, în mod admirabil, şi chiar favorizează caracteristicile legitime fiecărui popor şi epoci. De aceea, pictura ce-l înfăţişează pe Sfântul Xavier în timpul furtunii are tot rafinamentul, imaginaţia şi bogăţia expresiei Orientului Îndepărtat dar, în acelaşi timp, este plină de respiraţia viguroasă şi caldă a inspiraţiei genuin Catolice.

Din contră, şcolile artistice ale primelor două şcoli omoară orice caracteristică de loc şi timp. Tot ce trebuie să facem e sa vizităm o expoziţie modernă de artă şi să observăm cât de similare sunt, oriunde în lume, aceste lucrări pe cât de hidoase pe atât de uniforme. O asemenea artă restricţionează şi asfixiază inspiraţia artistică legitimă proprie fiecărei naţiuni şi o înlocuieşte cu un internaţionalism eronat. Aceasta este exact opusul admirabilei universalităţi a Bisericii.