Plinio Corrêa de Oliveira

Catolicismo, No. 25, 1953-01

Prima impresie când intri în galeria oglinzilor de la Versailles este una de vastitate. Imensa podea lustruită oferă un adevărat spectacol realizat de lumina reflectată. Lungimea şi înălţimea pereţilor sunt intensificate de arce înalte şi strâmte. Un rând de arce se deschide către vastele grădini; cealaltă parte are inserate oglinzi ale căror reflexii dau adâncime perspectivei. Pe tavanul boltit sunt pictate, în culori bogate, o multitudine de caractere mitologice care accentuează vastitatea întregului.

Această primă impresie este urmată de o alta: aceea a unei admirabile proporţii între lungimea,înălţimea şi lăţimea galeriei. Acelaşi lucru se poate spune despre decoraţiile de pe pereţii din spate: arca este într-o proporţie perfectă cu curbura tavanului şi cu lăţimea şi înălţimea galeriei; lambriurile de pe ambele părţi sunt proporţionale unele cu altele şi cu pereţii respectivi; vasele nici că puteau fi alese mai bine. Mărimea candelabrului este perfectă când e privit prin arcă. Observaţii similare ar putea fi făcute despre fiecare din decoraţiile ce înfrumuseţează holul. 

Este de parcă aceeaşi armonie viguroasă şi irezistibilă străbate totul; conduce şi ordonează, expunând toate formele, desenele şi culorile într-o temă centrală ce domneşte şi străluceşte în cele mai mici detalii. E o temă abundentă în grandoare, consistenţă, putere, graţie şi şarm. Cu alte cuvinte, este o imagine fidelă a ordinii temporale concepută ca absolutism: o relaţie armonioasă a tuturor lucrurilor, stabilită şi păstrată prin reguli ale voinţei ferme, puternice, paterne, luminate a Regelui.

Această armonie nu e doar triumfală ci şi festivă. Acest hol a fost făcut pentru glorie şi plăcere. Poartă semnele unei societăţi care socoteşte că a atins o stabilitate perfectă prin îndeplinirea voinţei regelui ca centru absolut. Şi, prin această stabilitate, şi-au imaginat că au atins abundenţa materială şi o bunăstare pământească deplină.

De fapt, această bunăstare are un înalt ton spiritual. Toate plăcerile oferite de acest hol erau iniţial destinate pentru delectarea sufletului, atingând, hrănind cele mai nobile aspecte ale lui. Este un mediu demn ce face omul să se simtă ceea ce este cu adevărat: regele naturii.

Bunăstarea pământească, gloria terestră, plăcerea terestră şi ordinea naturală sunt reflectate în această galerie cu o admirabilă claritate şi îndemânare. Natura a fost creată de Dumnezeu iar ea este bună şi frumoasă în ea însăşi. Un artist şi un gânditor catolic trebuie să conştientizeze această bunătate şi frumuseţe a părţii naturale a vieţii pământeşti.

Dar ar trebui el să fie mulţumit doar cu atât? Cum rămâne cu păcatul originar, cu lupta dintre bine şi rău sau cu necesitatea penitenţei? Cu noţiunea de moarte, iar dincolo de moarte cu cele de rai şi iad? Dar cu gândul la Mântuitorul nostru ce a suferit şi murit în mijlocul unui ocean de durere şi amărăciune? Dar cu lecţiile despre Revelaţia divină şi mântuirea atât de vizibile şi bine exprimate în arta medievală? Într-un cuvânt - cu crucea Domnului nostru Isus Cristos?

Unii ar putea găsi valori admirabile în acest mediu - dar ele sunt valori ce au inspirat revoluţia de la 1789. Pecetea gândului păgân umbreşte, în mod evident, semnul Sfântului botez când e comparat cu stilul gotic.

Aceia care au dansat in galeria Oglinzilor s-au rugat în capela Palatului Versailles. N-ar putea cineva să spună că această capelă este o extensie a holului? Picturile din capelă au o temă religioasă, dar posturile, gesturile şi expresiile sfinţilor amintesc mai mult sau mai puţin de cele ale zeilor mitologici din galeria Oglinzilor. Arcele şi coloanele au un aer festiv, pompos. Totul reflectă proprietatea naturală, ordinea şi proporţia; nimic nu exprimă misticismul (în sensul bun al cuvântului) sau fervoare supranaturală. Arată ca o capelă pentru oameni fericiţi, auto suficienţi ce doresc o viaţă prosperă pe acest pământ şi care vin să-l viziteze pe Dumnezeu doar din pură curtoazie. Nimic nu dă impresia că e o atmosferă pentru rugăciune, nici nu indică suferinţa omului ce luptă împotriva lumii, a răului şi a cărnii şi care aşteaptă raiul.

Aceste două exemple ne arată influenţa exercitată de curentul naturalist al unei epoci nu doar în sfera temporală, dar şi în cea spirituală.