Plinio Corrêa de Oliveira

"Catolicismo", 02-1954, N. 38

În acest articol vom discuta despre patru picturi, două tablouri din secolul al XV-lea şi două lucrări contemporane.

Primele două – „Buna Vestire a Sfintei Fecioare Maria” şi „Sfântul Dominic în rugăciune” – sunt lucrări ale celebrului artist din secolul XV Giovanni da Fiesole şi cunoscut sub numele de Fra Angelico. A treia lucrare reprezintă acelaşi subiect, Bunavestirea, şi a fost efectuată în metal în timpul zilelor noastre de artistul H. Breucker. În fine, sculptura realizată de de A. Wide, un alt artist contemporan, a încercat să-l reprezinte pe Sfântul Dominic - patriarhul vieţii monahale vestice.

Asemenea diferenţe izbitoare (dacă nu chiar şocante) în transpunerea unor subiecte similare, adică Fecioara Maria şi sfinţi ai Bisericii Catolice, cer anumite comentarii. 

Celebra scenă a apariţiei Arhanghelului Gabriel în faţa Fecioarei Maria constituie un moment de har pentru omenire. Raiul, care din vina lui Adam a fost închis, s-a deschis şi un duh de lumină şi puritate a coborât aducând un mesaj de împăcare şi pace. Acest mesaj era adresat celei mai frumoase, nobile, inocente şi binevoitoare fiinţe născută vreodată din rasa lui Adam. Evangheliile relatează simplitatea înălţătoare şi  inefabilă a dialogului dintre cei doi.

Sarcina artistului, provocat de o astfel de temă, constă în exprimarea valorilor morale ale acelui eveniment memorabil prin reprezentarea figurilor, atitudinilor, gesturilor şi cadrului la fel ca şi prin alegerea culorilor şi umbrelor.

Cum acest tablou este color, cititorii noştri pot măsura succesul lui Giovanni da Fiesole în acest sens. Nobleţea se potriveşte naturii angelice, lumina sa şi puterea spirituală totală, inteligenţa şi puritatea – toate sunt admirabil oglindite în această figură atât de expresivă a arhanghelului Gabriel.

Fecioara Maria este mai puţin eterică, mai puţin luminoasă. Unii ar putea spune mai puţin intangibilă. Acest rezultat este rezonabil ţinând cont de faptul că ea este o creatură umană. Cu toate acestea, este perceput ceva angelic în întreaga pace a reginei Îngerilor. Trăsăturile feţei ei depăşesc pe cele ale mesagerului ceresc în spiritualitate, nobleţe şi inocenţă.

Alt lucru trebuie observat aici; atitudinea unuia faţă de celălalt. Prin natura sa, îngerul este superior Doamnei noastre. Totuşi, Fecioara Maria este superioară îngerului prin sfinţenia ei şi incomparabila ei vocaţie de Mamă a lui Dumnezeu. Aceasta explică demnitatea superioară regăsită atât în transpunerea Fecioarei cât şi în transpunerea îngerului, precum şi în veneraţia reciprocă cu care se adresează unul altuia.

Mai există, însă, încă un motiv profund pentru această atitudine. Deşi nevăzut, Dumnezeu îşi manifestă prezenţa printr-o lumină supranaturală care pare să iradieze din ambele personaje -  o lumină care inundă toată natura într-o fericire pură, calmă şi virginală. Unii ar putea simţi cea mai plăcută temperatură, adierea uşoară şi înmiresmată, bucuria ce pune stăpânire pe întreaga atmosferă.

Cum poate fi pictat mai bine un moment de har? Cu un profund simţ al întregului, Fra Angelico ştia cum să creeze liniile şi culorile necesare spre a transpune tot conţinutul teologic şi moral al acestui celebru episod din Evanghelie. Într-adevăr, pictura sa este mai mult decât o scenă pictată. Este comparabilă cu o predică – pentru că formează, înalţă şi stimulează pe acela care o contemplă orientându-l spre ceva bun. 

Opusă acesteia, bătătoare la ochi am putea spune, este interpretarea modernă a „Buneivestiri” realizată de Breucker. Cineva cu o minte slabă sau o persoană care delirează din cauza  febrei şi vrea să divagheze despre Bunavestire ar putea concepe ceva similar. Uitaţi-vă cât de extravagantă este această lucrare. Îi lipsesc nu doar cele mai elementare valori, ci este lipsită de orice expresie care ar putea indica nu doar faptul că este vorba de ceva elevat şi supranatural, dar că totul este deopotrivă armonios şi echilibrat. Pe scurt, totul acţionează laolaltă pentru a face din această lucrare modernă o antiteză brutală şi şocantă a unei picturi de secol XV. Una este o minune de spiritualitate şi credinţă; cealaltă, un produs al unei mentalităţi care ştie să vadă numai ceea ce e material şi psihologic, închis supranaturalului, o compoziţie ce găseşte plăcere într-un orizont fără frumuseţe, nobleţe sau orice altceva care e dătător de lumină, oxigen, viaţă şi speranţă a vieţii veşnice pentru suflet.

Într-o cuvântare din 24 mai, 1953, Sfântul Părinte Pius al XII-lea a definit aşa numitul spirit modern ca fiind „o gândire materialistă transpusă în acţiune”. În mod asemănător, exemplul artei descris aici poate fi clasificat ca fiind gândire materialistă transpusă în artă.

 Priviţi acum la imaginea Sfântului Dominic. Elemente ale vieţii spirituale strălucesc admirabil pe suprafaţa ei. Este mai mult un portret al sufletului decât al trupului. Efortul unui gând, străduinţa cerută pentru a citi, liniştita dar puternica tensiune a muncii intelectuale, expresia potrivită a celui care înţelege şi îi face plăcere să înţeleagă totul sunt transpuse cu discreţie, intensitate şi sinceritate.

Mai apar şi alte aspecte ale sufletului: vioiciunea şi exuberanţa unui tânăr, echilibru, inocenţă, pietate şi temperanţa unui monah desăvârşit.

Să luăm prin comparaţie cu această capodoperă a secolului al XV-lea statuia din secolul al XX-lea. În mod cert, există factori considerabili ce susţin această comparaţie: a) materialele folosite pentru un tablou nu sunt aceleaşi folosite pentru o sculptură; b) talentele şi temperamentele artiştilor sunt diferite; c) în fine, spiritul celor două subiecte, Sfântul Dominic şi Sfântul Benedict, diferă, de asemenea.

Este un şoc, un contrast violent? În nici un caz. Merită sculptura lui Wider criticile pe care le-am aplicat la Breucker? Nu. Dimpotrivă, statuia lui Wider exprimă, cu multă decenţă, precizie şi putere, ideea despre unul din patriarhii monahismului vestic care a fost un model de gravitate, austeritate, linişte, reculegere profundă şi mare înţelepciune.

Nimeni nu poate nega că această sculptură corespunde în mod mulţumitor cererilor unei lucrări de artă marcată de ortodoxie şi pietate echilibrată.

Suntem împotriva modernului? Prin acest cuvânt unii înţeleg ceva care nu doar că aparţine modelului timpurilor noastre dar şi: a) este inerent lui; b) este diferit de trecut; c) este distinct de viitor.

Din ce în ce mai mult – nu numai în domeniul artelor dar şi în alte domenii – o propagandă abilă, încăpăţânată şi cuprinzătoare introduce un spirit de materialism, senzualitate şi extravaganţă frenetică. Stilul animat de acest spirit ghidează construcţia şi reconstrucţia întregului oraş; influenţează designul extern şi decoraţiile din interior a majorităţii clădirilor noi de importanţă mare, medie sau mică, peste tot în lume. Îşi expune lucrările în expoziţii universale de artă şi aşa mai departe.

Omul de pe stradă reacţionează în mod firesc împotriva acestei tendinţe… dar numai printr-o replică palidă. Deci acest spirit există deja – sau este pe cale să devină – stilul secolul XX, care se distinge de trecut, de ceea ce Dumnezeu vrea şi de zilele ce vor veni.    

Dacă acest spirit şi numai acesta este ceea ce este numit modern, dacă a fi modern înseamnă a accepta marca sau stigmatul materialismului – nu numai materialism radical, ci şi un materialism „moderat” cu toate nuanţele şi interpretările sale greşite – este de netăgăduit că suntem anti-moderni pentru că suntem Catolici.

Oricum, dacă cineva ia în considerare faptul că în şuvoiul acestui curent ofensiv al secolului XX există artişti animaţi de un alt spirit, şi, dacă unii  înţeleg prin modern implicând că tot ceea ce este contemporan e modern – oricare ar fi inspiraţia lor, atunci nu putem fi anti-moderni pentru simplu motiv că nu suntem lipsiţi de discernământ. Nu există nici un alt nume pentru orice persoană care, în mijlocul oceanului producţiilor culturale ale secolului XX, va judeca într-o manieră preconcepută comportându-se ca şi cum totul ar fi rău în mod indistinct - atât lucrările produse de copiii luminii cât şi cele influenţate de spiritul neo-păgân, adică de spiritul întunericului.

Luând în considerare aceste definiţii ale modernului, care dintre ele e mai adevărată? Este o problemă de semantică. Oricum, un lucru e sigur: dacă stilul material nu ar trebui numit „modern” atunci ar trebui născocit un alt nume pentru a denumi modernul, lucru care nu s-a întâmplat încă. Acest nume trebuie să ia în considerare faptul că revărsarea modernităţii conţine nu numai ingredientele materiale despre care am vorbit, dar şi elemente gnostice şi sataniste (subiecte ce vor fi abordate în alt articol).

A da un nume acestui curent este o sarcină interesantă la îndeplinirea căreia îi invităm cititorii spre a-şi testa agerimea. Oricum, numirea acestui fenomen nu reprezintă cel mai urgent lucru. Omul obişnuit al secolului XX nu acceptă „modernul” în adâncurile sufletului său. Să-l ferim de această dezonoare. Să fim „moderni” doar în sensul că ne purtăm în conformitate cu problemele şi pericolele secolului nostru.

În mijlocul laudelor manifestate prin aplauze a unora sau a nemulţumirii înăbuşite, furioase şi plină de ură a altora, după caz, iată ce încercăm să facem în aceste articole, îndeplinind o obligaţie sacră.