Plinio Corrêa de Oliveira

Catolicismo Nº 32 - 1953-08

Începem cu un adevăr bine cunoscut. Cum Dumnezeu este creatorul naturii, toate legile ce guvernează universul reprezintă o imagine a înţelepciunii şi bunătăţii Sale. Printre aceste legi se află şi acelea ale fizicii în rândul cărora le găsim numărate pe cele ale mecanicii. Astfel, cineva care se dedică studiului artelor mecanicii şi obţine beneficii pentru om prin dezvoltarea unor mecanisme performante merită numai laude.

Să vedem acum alt adevăr bine cunoscut. Nu e suficient să iubeşti ceva ce e bun. Lucrurile bune sunt aranjate ierarhic, atât între ele cât şi în relaţia lor cu Dumnezeu. Prin urmare în timp ce apreciem  tot ceea ce a făcut Dumnezeu, încă mai mult, trebuie să atribuim fiecărui lucru exact valoarea voită de Dumnezeu.

E rezonabil, de exemplu, să ne placă plantele. În orice caz, ar fi absurd să preferăm plantele în locul oamenilor. Este bine, de asemenea, să cultivăm cunoaşterea artelor. Dar ar fi foarte greşit să apreciem artele la fel de mult ca teologia.

Legile mecanicii se aplică lumii neînsufleţite, adică ultimului nivel al existentului în ordinea creaţiei – întrucât nu are condiţii de viaţă. Nu ar fi o tulburare mai mare pentru cineva decât să accepte că artele mecanice sunt cele mai nobile şi înalte obiecte ale inteligenţei umane. De asemenea, ar fi greşit să susţinem că întreaga lume, societatea umană sau oricare dintre milioanele de societăţi sau grupuri mici, trebuie să fie sau să acţioneze ,,mai mecanic” - adică cât mai aproape de modul în care acţionează o maşină.

Cineva poate iubească foarte mult artele mecanice, şi pe bună dreptate. Oricum, aceasta nu-l dispensează de faptul de a recunoaşte superioritatea naturală a altor feluri de cunoaştere faţă de aceea căreia i s-a dedicat el însuşi. Un medic veterinar care încearcă să organizeze lumea ca o imensă fermă de cai ar greşi mai puţin decât un inginer mecanic care o concepe ca o maşinărie imensă.

Aceasta eroare e specifică multor oameni de astăzi. Sunt încântaţi, emoţionaţi şi entuziasmaţi de tot ce are legătură cu mecanismele. Bărbaţii sunt încântaţi în a cunoaşte, analiza şi îmbunătăţi arcuri, angrenaje, osii, curele de transmisie şi scripeţi. Ei privesc literatura, arta, filosofia, istoria şi teologia cu relativă indiferenţă. Oricum, când va fi în prezenţa unei maşinării, - de exemplu motorul unei maşini sau a unei motociclete - , omul va exclama: ,,O, minunea  minunilor!” Nu va exista nici o piuliţă sau şurub care să nu-i absoarbă în întregime atenţia.

De unde vine această atitudine? Ar lua prea mult timp pentru a răspunde la această întrebare. Să amintim în treacăt că artele mecanicii se ocupă în exclusivitate cu materia. Prin urmare, omul profund materialist al secolului nostru are o înclinaţie specială pentru artele mecanicii. Evident că acest lucru cauzează probleme grave. Idolatria maşinii a condus la mecanizarea vieţii. Sfântul Părinte Pius al XII-lea a avertizat credincioşii împotriva acestei noi erori. Prima dată s-a adresat într-o cuvântare susţinută în faţa Acţiunii Catolice la 3 mai 1951. El a comentat despre faptul că membrii Acţiunii Catolice nu trebuie să-şi vadă organizaţia de parca ar fi o maşinărie imensă  mişcată de electricitate de la un buton central de comandă. Dimpotrivă, a spus că trebuie văzută ca un organism viu, cu fiinţe vii, şi nu doar ca un set de părţi inerte puse într-un mod inteligent împreună. În final, a reiterat acest gând în mesajul său de Crăciun prezentat la radio în anul 1952, unul dintre cele mai profunde şi strălucitoare discursuri ale sale comparabil cu cele mai frumoase enciclice ale Papei Leon al XIII-lea. El a comentat cum ritmul muncii omului şi al progresului nu este impersonal, orb şi inexorabil precum cel al unei maşini, ci un ritm viu, înţelept şi extrem de variabil, comparabil cu guvernarea paternă a lui Dumnezeu. Tendinţa de a organiza în mod mecanic mari întreprinderi, societatea umană sau proiecte importante precum Acţiunea catolică ne arată toate foarte bine ce extreme poate atinge idolatria maşinii.

În imaginea de pe această pagină  avem un curios idol mecanic. Este o maşină care nu face nimic. Acest complicat aparat care ,,funcţionează” perfect a fost rodul minţii domnului Lawrence Wahlstrom din Los Angeles, California. Practic ea nu are nici un scop. De fapt scopul său este acela de a-i încânta pe cei care iubesc maşinăriile prin imensa complexitate  a părţilor sale funcţionale şi nefolositoare. Printre cei prezenţi acolo, sau chiar şi printre cititorii noştri, cei care găsesc plăcere în analizarea acestei maşini ar găsi plictisitoare citirea unor versuri epice sau, mai rău, a unor pagini din Sfântul Bernard de Clairvaux despre Doamna Noastră!

Cealaltă ilustraţie ne arată ruinele maiestuoase şi elegante ale catedralei Coventry - distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial. Alături de ruine este proiectată noua catedrală, ce aduce aminte de o uzină imensă, cu un designul masiv şi greoi, construită fără cea mai mică consideraţie estetică. Ea nu înalţă mintea la templul lui Dumnezeu, destinat să stârnească credincioşii prin nobleţea designului său, să le ridice sufletele spre Trinitatea dumnezeiască, care este sursă infinită şi substanţială de frumuseţe.

De ce s-au adoptat pentru această clădire un asemenea design şi o asemenea formă, care s-ar fi potrivit mai bine unei uzine electrice, dar care pentru un templu sunt total inadecvate?

Răspuns: este idolatria maşinăriilor, idolatria materiei…