Plinio Corrêa de Oliveira

Articol publicat în "Folha de S. Paulo", 10-5-1970

Scena: Un orășel având toate caracteristicile convenționale proprii unei mici așezări: o piață centrală care duce la biserica grațioasă împodobită cu vitralii, un turn, clopotele și un ceas; vis-à-vis de biserică o fântână arteziană; apoi, casele, modeste dar confortabile; în apropiere, pe latura unei străzi înguste o școală elementară; urmează mai multe străduțe care, toate, conduc spre pășunile verzi aflate la o oarece distanță; nu foarte departe, un codru adumbrit, din care mistreți și haite de lupi ies când și când.

Primul personaj: O profesoară care predă cu angelică tandrețe și răbdare. Este înaltă, energică, modestă și lipsită de orice pretenții.

Al doilea personaj: O tânără păstoriță care pleacă în fiecare dimineață spre a-și duce oile la pășuni. E tânără, curată, amabilă și deprinsă cu solitudinea și rugăciunea.

Al treilea personaj: Vânătorul. Nu este un amator lipsit de experiență, ci un umil slujitor al interesului obștesc, chemat din vreme în vreme spre a-i recruta pe cei mai curajoși bărbați din orășel și a-i călăuzi prin pădurea întunecată în lupta cu animalele lacome. O activitate grea, neîndoielnic, ce constă în lungi călătorii și pânde obositoare. Cu o vârstă undeva între 20 și 30 de ani, puternic și hotărât, un adevărat conducător făcut pentru munca sa. Părul său e alcătuit din fire groase și dese; pasul îi este ferm și apăsat; când îți strânge mâna o face cu putere, făcându-te să-i simți degetele noduroase. Dimineața, devreme, poate fi văzut întorcându-se de la vânătoare, adesea purtând pe umeri un animal mort, din care încă mai picură sângele cald. Este destins și dedicat, astfel încât din ziua începerii muncii sale nici măcar un singur lup nu a mai intrat în oraș, nici un mistreț nu a mai distrus plantațiile. Când traversează piața comentariile care se fac despre el nu sunt defel asemenea. Unii îl găsesc agreabil, apreciindu-i voioșia și curajul precum și înfățișarea sa directă și bărbătească. Însă alții îi găsesc cusur. Prezența sa în oraș îi face să se simtă inconfortabil, mai ales atunci când povestește despre neplăcutele primejdii pe care le-a întâmpinat în pădure. Sângele rece cu care vânează, încolțind, rănind și ucigând animalele întunecă vederea acestor persoane, făcându-le dificilă perceperea sufletului său generos. Văzând-ul cum cară cu voioșie trupurile însângerate ale animalelor în exercitarea misiunii sale, unii dintre concetățeni ajung să nutrească impresia că el poate fi capabil să verse sângele oricui, chiar și a unei ființe omenești. În concluzie, pentru unii el apare ca o personificare a masculinității, dedicației și talentului; pentru alții, însă, el întruchipează imaginea hidoasă a luptei, violenței și războiului.

Al patrulea personaj: bunicul. El arată precum îi cere rolul, având o barbă lungă și albă, ochi adânci cu privirea limpede, mâini osoase și tremurătoare. Este un pic cam tare de ureche.

Al cincilea personaj: Un agent comercial retras. Cu o vârstă cuprinsă între 50 și 60 de ani, este puțin prea corpolent, având ochi scrutători ce se mișcă neîncetat. Își schimbă mereu tonul vocii. Uneori glasul îi e seren; alteori, dur; iar alteori, șuierător. A călătorit prin multe locuri, a analizat multe lucruri și a devenit un om bogat. Este „șeful” orașului având relații consistente cu toate vecinătățile și orașele din apropiere. În salonul său se iau toate deciziile importante, mai toți venind la el spre a-i cere sfatul în probleme decisive. De asemenea, fiind în legătură cu el, se poate afla ce se mai întâmplă în afara orașului și a regiunii.

Locul desfășurării acțiunii: Un han mic, înțesat de lume, unde o dată găsit un subiect de conversație ideile trec dela o masă la alta.

Tema: Toată lumea discută cele mai importante evenimente ale anului astfel încât, în cele din urmă, conversația duce la întrebarea: cine este cea mai populară persoană din oraș?

Părerile sunt împărțite. Unii spun ca este frumoasa păstoriță. Căci, atunci când pleacă cu turma sa, ea pare să meargă spre a-l întâlni pe făt frumos, într-atât este de grațioasă și delicată.

Când se reîntoarce, ușor obosită, atrage simpatia tuturor prin felul în care face vizibilă, într-o manieră încântătoare, dificultățile muncii de păstor în care majoritatea locuitorilor regiunii sunt implicați.

Alții o aleg pe profesoară. Pentru ei ea întruchipează învățătura, înțelepciunea, cultura, bunurile minunate ale spiritului și zările promițătoare ale oportunităților deschise noilor generații. Însă ea este mai mult decat un agent al producției economice; este un factor de creștere umană. Pentru ei ea este un soi de păstoriță a copiilor ce trebuie prețuită mai mult decât păstorița oilor. Este evocată tandrețea cu care călăuzește copiii spre piața orășelului, conducându-i în rugăciune, în suntele clopotelor ce vestesc încheierea activităților zilnice. Oamenii amintesc, de asemenea, modul în care conduce copiii în jocurile lor, cântând și sărind în jurul fântânii, înainte de a-i duce pe la casele lor.

Nimeni nu știe cu certitudine pe cine să aleagă. Nu este nici o persoană care să nu-i aprecieze pe amândoi. În curând conducătorii celor două curente de gândire încep să ridice o problemă mai dificilă. Ce este mai demn de a fi prețuit: prosperitatea simbolizată de unul, sau cunoașterea simbolizată de celălalt?  Și, dacă schimbăm punctul de vedere, ce merită o onoare mai mare: grația păstoriței sau dulcea seriozitate a profesoarei?  Acestea sunt probleme universale, probleme ale tuturor timpurilor care, de aceea, stârnesc cel mai mare interes.

Pe când discuțiile s-au mai domolit vocea bunicului s-a făcut auzită: „Dar ce spuneți despre eroism? El, de asemenea, își are meritul său. Dacă e să fim cinstitiți este un merit pe care trebuie să-l luăm în considerare. Căci vorbim despre merite, nu-i așa? Cum știți cu toții eu am fost soldat. Am putut simți mângâierea minunată a vântului ce ne sporea entuziasmul în orele bătăliei. Și luptam din greu astfel încât viața normală de muncă, rugăciune, studiu și odihnă să poată continua: păstorii să-și călăuzească turmele spre pășune, profesorii să-i poată învăța pe copii, soțiile să-și poată pregăti casele pentru momentul când soții lor se vor întoarce de la muncă, iar bisericile înălțând rugăciuni pentru slava lui Dumnezeu în cerurile de sus și pentru pace pe pământ oamenilor de bunăvoință. Noi am luptat astfel încât principiile dreptății și carității, acelea pe care se întemeiează întreaga ordine a Creștinătății, să nu fie violate de nici un agresor sau dușman. Sufletele noastre devin tot mai mari după proporțiile idealului pentru care luptăm. Caracterul nostru devine mai tare decât oțelul iar curajul mai mare decât porcul mistreț sau lupul cel hrăpăreț. Noi vom merge fericiți spre a lupta, a răni și a ucide, știind că noi înșine putem fi răniți sau putem chiar muri. Idealul este totul.

Oh, cât de minunat a fost acel ideal, cât de frumoasă este lupta în sfânta sa măreție.”

Bătrânul era acum în picioare. Vocea să profundă putea fi auzită în tăcerea încăperii. Nimeni nu-și închipuise până atunci că o figură atât de fragilă poate transmite un asemenea fior sublim tuturor celor din sală. Apoi, dând semne de oboseală, bătrânul s-a așezat. La cele spuse deja nu a mai adăugat decât atât: „Va propun ca alături de profesoară și păstoriță să găsiți un loc pentru vânătorul fiarelor sălbatice. Cum ar putea să nu se găsească nici un loc pentru cineva care este un erou?”

Au fost stârnite emoții și un anume discomfort printre ascultători. Și-au amintit că în urmă cu câteva zile preotul paroh pomenise într-o predică neuitatele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Christos: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care-și pune sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).”

* * *

Dezbaterea a continuat însă taberele erau tot împărțite. Acum, însă, toți erau împărțiți pentru sau împotriva eroicului apărător. Pentru cei care erau împotriva sa nu mai conta dacă păstorița sau profesoara va ocupa primul loc. Tot ceea ce doreau era să împiedice ocuparea locului de onoare de către luptător. Pentru alții, însă, onorarea eroului era ceva indispensabil.

Așa cum se obișnuiește în micile orașe, atunci când sosește vremea marilor decizii ultimul cuvânt îl are businessman-ul. Toți și-au îndreptat privirile asupra lui și, încetul cu încetul, vocea sa mereu schimbătoare a început să fie auzită. A atins inimile tuturor lăudând cu înflăcărare misiunea păstoriței. Toți au fost profund convinși auzindu-l cum vorbea despre importanța culturii. Și, în cele din urmă, ca și cum ar fi pronunțat verdictul final, s-a adresat bătrânului spunând cât l-a respectat însă, totodată, afirmând că zilele luptei au trecut. Lumea va ajunge într-o bună zi – și, într-adevăr, deja a început – să unească toate religiile, toate rasele și toți oamenii. Orice om inteligent are oroare față de vărsarea de sânge. Faptul că cineva, după ce a fost angajat, a acceptat misiunea de a ucide animalele sălbatice e o tristă necesitate, însă a situa lupta și pretenția eroismului la același nivel cu bunurile culturale și producția economică este un anacronism. Afaceristul a încheiat propunând eliminarea numelui vânătorului de pe listă, cerând totodată ca cei de față să-și arate respectul față de bătrân strângându-i mâna.

Toată lumea a aplaudat. Doar câțiva au părut nefericiți.

Cum orele erau târzii, au decis să plece.

În dimineața următoare nimeni nu l-a mai văzut pe vânător în piață. Nu l-au mai văzut nici în zilele ce au urmat. El decisese să se mute în alte ținuturi, îndepărtate, spre a propăși făcând ceva mai puțin periculos. Și astfel micul oraș a uitat discuțiile acelei seri.

În anul ce a urmat o ușoară creștere a numărului mistreților și a lupilor a fost observată. Un an mai târziu, numărul lor a continuat să crească. În cel de-al treilea an plantațiile au început să se micșoreze. Unii copii au rămas orfani și anumite familii au sărăcit.

Fostul afacerist a început a se plânge: „Cum poate cineva să trăiască într-un asemenea loc?” Și s-a mutat.

Cât despre micul oraș, el a continuat să decadă și să moară...

Cum s-ar putea numi această istorioară? Ce titlu i s-ar putea da acestui articol? „Pace, cultură și eroism?” Sau, poate, „Nerecunoștință și pedeapsă?” Nu știu. Cine știe dacă nu cumva îl vei numi „Păcatul demagogului oportunist.” Sau, altă idee, „Vulturii și porumbeii”; poate că acest titlu e cel mai bun.

Cititorul va alege singur.