Plinio Corrêa de Oliveira

Discurs, 1 Iulie 1966

În articolul precedent despre familie (vezi „Familia: sursa vitală de unde izvorăsc originalitatea şi diversitatea culturală pentru care Europa este reînnoită”, TFP Viewpoint, Vol. 14, Nr. 4, Septembrie 2007) am specificat că există doar o formă a societăţii iar sursa vitalităţii sale este familia tradiţională: alternativa este „societatea” androgină muribundă. Pentru a demonstra aceasta, am reamintit rolul central jucat de familie în transformările Europei începând cu Epocile întunecate şi mergând până la Epoca Creştină. Am subliniat apoi transferul puterii de influenţă de la familii la autorităţile publice centralizate în Occidentul ultimelor cinci secole şi impactul lor nociv asupra societăţii. Acest proces, descris de Papa Pius al XII-lea, reduce „oamenii” la „mase” amorfe uşor manipulabile de către lideri egoişti şi ambiţioşi, care luptă în detrimentul celorlalţi.

Trebuie să ne întoarcem la sat?

Unii ar putea concluziona citind acest articol că binele societăţii depinde de mărimea oraşului. Dacă, aşa cum am specificat, familiile (şi, prin urmare, societatea) s-au dezvoltat în timpul transformărilor sociale ale Epocilor întunecate, când era periculos să călătoreşti chiar şi pe distanţe mici de frica tâlharilor; şi dacă oraşele au avut un impact negativ asupra societăţii prin naşterea curentului centralizării, am putea foarte bine să concluzionăm că oraşele sunt în defavoarea societăţii, în timp ce satele reprezintă idealul şi e cu atât mai bine, cu cât sunt mai mici şi mai izolate .

În timp ce e clar că izolarea şi mărimea satelor din Epocile Întunecate erau caracteristice societăţii până ce a luat naştere Epoca Creştină, nu trebuie să confundăm aceste trăsături cu cauzele propriu-zise. Există şi astăzi multe sate izolate, împrăştiate de-a lungul Marii Britanii şi în întreaga lume. Unele dintre ele nu au nici TV nici radio (dar vor avea imediat ce vor fi conectate la Internet) şi nu dau naştere unei culturi specifice sau unei civilizaţii. Locuitorii acestor sate izolate pot fi la fel de amorfi precum orăşenii.

Binele societăţii depinde de un alt factor – mai profund decât izolarea sau mărimea unui  oraş - prezent în momentul formării acelei civilizaţii creştine de apogeu care a fost Evul Mediu.

Atmosfera propice în care fiecare copil îşi poate dezvolta personalitatea sa unică

Nu tăgăduim că Evul Mediu are greşelile lui: într-adevăr, fiecare epocă umană are li va avea defecte. Totuşi, în ciuda acestor defecte, Papa Leon al XIII-lea atestă în enciclica sa Immortale Dei faptul că Evul Mediu era o perioadă cu o intensă viaţă religioasă. O viaţă religioasă adevărată şi clar înţeleasă va cultiva formarea indivizilor ce sunt conştienţi de personalitatea proprie, totodată încurajându-i să se exprime pe ei înşişi în împlinirea propriei individualităţi. Astfel, unicitatea fiecărei persoane străluceşte în toată claritatea ei căpătând trăsături puternice. Cu alte cuvinte, o formare religioasă adevărată  modelează oameni cu personalităţi puternice.

„A fost un timp când filosofia Evangheliei guverna statele. În aceea epocă influenţa înţelepciunii creştine şi virtuţile sale divine pătrundeau în instituţii, legi şi în obiceiurile oamenilor, dar şi în toate categoriile şi relaţiile societăţii civile. Apoi, religia instituită de Isus Cristos, stabilită temeinic în grade de demnitate datorate ei, a înflorit peste tot datorită bunăvoinţei arătate de prinţi şi prin protecţia legitimă a magistraţilor. Preoţia şi imperiul s-au unit printr-o înţelegere fericită şi prin schimbul prietenesc de bune servicii. Astfel organizată, societatea civilă a dat roade superioare tuturor aşteptărilor, a căror amintire dăinuie şi vor dăinui înregistrată în numeroase documente pe care nici un vicleşug al adversarilor nu le vor putea distruge sau ascunde”. (Leon al XIII-lea, Enciclica Immortale Dei, 1 Noiembrie 1885, Bonne Press, Paris, Vol. 2, p. 39)

Sfântul Thoma d’Aquino explică faptul că Dumnezeu  a creat fiecare om cu o identitate datorită căreia este unic printre ceilalţi. În termeni moderni, aş putea spune că Dumnezeu nu creează „producţie de masă”: fiecare fiinţă umană, într-adevăr, fiecare creatură e unică fără a fi extravagantă. Astfel, ordinea potrivită a lucrurilor este aceea ca fiecare fiinţă umană să-şi stabilească caracteristicile unice şi să le dezvolte cât mai bine pentru a permite unicităţii sale să înflorească şi să ajungă la exprimarea ei completă. Cultivarea acestei unicităţi sau personalităţi este situată la rădăcina originalităţii prodigioase a Evului Mediu. Ea este de o importanţă fundamentală pentru binele societăţii.*

Imaginaţi-vă o lume în care fiecare individ poate să-şi exprime în mod adecvat personalitatea sa unică** la potenţialul său maxim. O asemenea individualitate ar străbate toate ariile vieţii publice şi private ca o fântână ce ar fi o sursă vitală pentru „oameni” şi nu pentru „mase”, după cum Papa Pius al XII-lea a explicat atât de bine (cfr. „Oamenii şi masele”, TFP Viewpoint, Vol. 14, Nr. 4, Septembrie 2007).

Ce are familia de a face cu această personalitate? Aproape totul. Această unicitate sau personalitate, această condiţie prin care fiecare dintre noi e unic şi, prin urmare, chiar şi cel mai neînsemnat dintre oameni este o capodoperă a lui Dumnezeu având o calitate pe care nici o altă persoană nu o poate avea indiferent cât de mare ar putea fi; această calitate ne-repetabilă odihneşte în adâncurile fiinţei noastre reprezentând un mare potenţial. Oricum, suntem născuţi slabi şi timizi, prin urmare această personalitate are nevoie de o mare grijă şi de hrană ajutându-i pe copiii neajutoraţi cu acele condiţii ideale prin care această unicitate poate, treptat, să se dezvăluie şi să ajungă la deplina sa maturitatea şi mărime. Doar în viaţa familiei îşi găseşte personalitatea sprijinul de care are nevoie.

Doi factori importanţi ce îmbunătăţesc foarte mult mediul familial care este în mod natural potrivit spre a-i oferi

În loc să facem o listă cu factori care să demonstreze că familia este cea mai în măsură să se  ocupe de creşterea şi dezvoltarea personalităţii unice a copilului, ne vom concentra atenţia asupra a doi factori care au probat de-a lungul istoriei creşterea în putere şi în coeziune a familiei. Aceşti factori au crescut abilitatea ei de a face faţă acestei sarcini care a fost grav primejduită, neînţeleasă şi uneori abuzată. Aceşti doi factori sunt ereditatea şi tradiţia***.

Papa  Pius al XII-lea a sintetizat admirabil importanţa acestor doi factori:

Natura acestui mare şi misterios lucru care este ereditatea – a transmite pe linie genealogică, perpetuându-le din generaţie în generaţie, o bogată colecţie de bunuri materiale şi spirituale, continuitatea unui singur tip, a unui model fizic şi moral din tată-n fiu, tradiţia care uneşte membrii aceleiaşi familii de-a lungul secolelor – adevărata natură a acestei eredităţi poate fi, fără îndoială, denaturată de teorii materialiste. Dar unii pot şi trebuie să considere această realitate de o covârşitoare importanţă în plinătatea adevărului său uman şi supranatural.

Cu certitudine, nimeni nu poate tăgădui existenţa unui substrat material în transmiterea caracteristicilor ereditare; pentru a fi surprins de acest lucru cineva ar trebui să uite de uniunea intimă dintre suflet şi corp şi de măsura în care activităţile noastre spirituale depind ele însele de temperamentul fizic. Din acest motiv moralitatea creştină nu uită niciodată să amintească părinţilor  de marea responsabilitate ce stă pe umerii lor în această privinţă.

Încă mai specific, acelaşi pontif, de asemenea, reiterează rolul tradiţiei:

De o şi mai mare importanţă este ereditatea spirituală care e transmisă nu atât prin aceste misterioase legături ce rezultă în urmă generării materiale, cât prin acţiunea permanentă a acestui mediu privilegiat care e familia, loc unde are loc formarea lentă şi profundă a sufletelor în atmosfera unui cămin bogat în tradiţii intelectuale, morale şi în special creştine, cu influenţele mutuale ale acelora care locuiesc sub acelaşi acoperiş . Efectele benefice ale acestei influenţe dăinuie dincolo de anii copilăriei şi tinereţii până la sfârşitul vieţii, în acele suflete privilegiate care ştiu să sintetizeze ele însele comoara unei eredităţi preţioase laolaltă cu adăugarea propriilor lor merite şi experienţe. Acesta e cel mai preţios dar al tuturor, care, luminat de o credinţă puternică şi însufleţit de practicarea loială şi puternică a vieţii creştine cu toate exigenţele ei, va creşte, va şlefui şi va îmbogăţi sufletele copiilor voştri.

Un cămin în sensul deplin al cuvântului este acel loc unde o familie cultivă aceşti factori reciproci ai eredităţii şi ai tradiţiei. O familie care are un caracter ereditar, în care factorii biologici acţionează asupra trăsăturilor psihologice şi care, pe rând, sunt formaţi de valorile credinţei şi culturii, constituie o lume în ea însăşi. Fiecare nou membru se naşte în ambientul comun ce există între membrii familiei şi care e adecvat, într-un chip minunat, personalităţii în care, în mod profund, e sădită unicitatea fiecărui copil. În timp ce favorizează dezvoltarea trăsăturilor familiei, familia stimulează, de asemenea, dezvoltarea caracteristicilor individuale care sunt de asemenea relaţionate cu familia. Această întărire dată de ereditate constituie ambientul primar care e cuprinzător, omogen şi ne-inhibitor şi încurajează copilul să dea roade, să se extindă şi să-şi dezvolte personalitatea.

Apoi vine tradiţia. Fiecare familie trece prin felul său de-a fi unic până la generaţia următoare şi astfel, cu fiecare generaţie, trăsăturile familiei cresc tot mai puternice, accentuând contribuţia unică a fiecăruia şi îmbogăţind patrimoniul comun. Prin urmare, prin această relaţie simbiotică între ereditate şi tradiţie familia creează atmosfera propice pentru cultivarea individualităţilor.

Oferind copiilor cele mai bune mijloace pentru a rezista presiunilor – trei cercuri concentrice

Familiile constituie astfel au un impact incalculabil asupra societăţii în general. Asemenea familii vor fi în mode normal familii extinse – iar nu sunt nucleare, cuprinzând interacţiuni normale între veri, chiar şi de gradul doi sau trei. Un copil crescut într-o asemenea familie este înconjurat de trei cercuri concentrice: primul este cel al familiei, unde totul e similar lui; al doilea cerc se întinde de la familie până la casa celor mai îndepărtate rude, unde el găseşte similarităţi dar şi diversitate; în fine, al treilea se întinde de la stradă până la restul lumii, unde toate asemănările şi diversităţile se amestecă întâmplător.

Dacă copilul e sprijinit la nivelul primelor două cercuri el poate să asume lumea. Dacă un copil ştie că familia sa – inclusiv familia extinsă – este de partea sa, el se poate susţine oriunde merge, poate rezista atât popularităţii cât şi nepopularităţii pentru că are o structură de rezistenţă care îi susţine unicitatea, personalitatea chiar în mijlocul adversităţilor.

Dar cât de diferite sunt circumstanţele care, în mod obişnuit, înconjoară un copil crescut într-o familie standard nucleară! Prin natura sa, familia modernă nucleară oferă o varietate mică în ceea ce priveşte modul de a fi al oamenilor, făcând viaţa familiei destul de monotonă. În consecinţă, membrii familiei preferă strada casei când nu aduc strada în casă prin intermediul televizorului, având uneori mai multe canale care sunt vizionate în camere diferite, în acelaşi timp.

Când acest copil iese pe stradă e singur. Când un asemenea copil merge la şcoală, când o asemenea fată iese în oraş ei sunt pe cont propriu: neavând suportul de acasă nu pot rezista presiunilor şi în faţa a ceea ce dictează moda şi mass-media. Mesajul pe care copilul îl primeşte e foarte clar: ori te comporţi ca toţi ceilalţi ori vei fi ridiculizat, intimidat şi/sau ignorat de restul. Fie individul are o personalitate foarte puternică, fie va suferi de nesiguranţă, incertitudine, dubii, izolare şi în final va capitula. După 10 sau 20 de ani de tratament ca acesta el va deveni, eventual, atât de dependent de opiniile altora încât va avea nevoie să citească ziarele sau să se uite la televizor pentru a şti cum să reacţioneze la evenimentele la care a fost martor. La acest nivel, personalitatea sa unică va fi complet distrusă.

John Churchill, primul duce de Malborough (1659-1772), bunicul lui Winston Churchill

Churchill cu fiul său şi cu nepotul său

Copiii care pot înfrunta lumea o vor schimba

Impactul opiniei publice indusă prin media este mult diminuat atunci când familiile sunt întărite de împletirea eredităţii şi tradiţiei. În societatea în care există asemenea familii, opinia publică încetează să fie produsul ziarelor, televiziunii şi radioului. Mass-media va continua să aibă influenţă dar persoanele vor fi mai degrabă influenţate de familie, deoarece chiar în locul în care locuiesc şi trăiesc îşi formează opiniile. Prin urmare, opinia publică ar deveni o ţesătură de opinii ale familiilor, în care persoana microscopică nu va mai fi zdrobită sub presiunea mediei atotputernice, ci media va fi receptată critic şi cenzurată în sensul cel mai larg.

Aceasta mişcare ar crea un dublu curent în opinia publică: pe de o parte, un curent „descendent”, în care familiile ar cenzura influenţa modelatoare a mediei asupra opiniei publice. Totuşi, dacă numărul acestor familii creşte, va exista, de asemenea, şi un curent ascendent: cum mass-media are nevoie de popularitate pentru a supravieţui, producătorii vor adapta informaţiile pentru a capta bunăvoinţa opiniilor familiei şi a cercului lărgit al tuturor familiilor. În acest mod, opinia publică ar fi transformată dintr-o o entitate precară, instabilă, slabă şi capricioasă, cum a devenit ea peste tot în lume, într-un mediu constant, bine structurat, sănătos de răspândire a informaţiilor la o scară largă. În consecinţă, opinia publică ar putea fi chiar un mediu protector împotriva frecventelor solicitări tiranice demagogice.

(*) Cfr. Battista Mondin, Dizionario Enciclopedico di San Tommaso d’Aquino, s.v., „Antropologia” şi „Uomo” (Bologna, 1991, Edizioni Studio Domenicano).

(**) Autorul îi acordă o asemenea atenţie acestui factor încât el a atribuit o nouă semnificaţie termenului de „aseitate” pe care-l va expune într-un alt articol.

(***) Recunoaştem că atât ereditatea cât şi tradiţia justifică discuţii mai ample, pe care ne obligăm să le desfăşurăm în următorul nostru articol.

Notă: Acest articol reprezintă adaptarea unui discurs al Profesorului Plinio Corrêa de Oliveira susţinut la data de 1 Iulie 1966 în São Paolo, Brazila. La acea vreme, un amendament care ar fi putut conduce la legalizarea divorţului fusese introdus în legislatura Braziliană. Organizaţia TFP braziliană a organizat colectarea la nivel naţional de semnături într-o petiţie împotriva acelui amendament care, fiind eliminat ca urmare a acestei acţiuni, a blocat legalizarea divorţului pentru următoarea decadă.