Plinio Corrêa de Oliveira

Autoportret filosofic

Sunt un thomist convins. Domeniul filosofic care m-a atras cel mai mult este filosofia istoriei.  Având în vedere acest lucru am găsit legătura dintre cele două tipuri de activităţi cărora le-am dedicate viaţa mea: studiul şi acţiunea.

Pe cea din urmă am practicat-o într-un câmp bine definit, anume răspândirea doctrinei, realizată uneori sub formă dialogului, alte ori - şi spun asta cu uşurinţă, cumva anacronic după cum lucrul şi cuvântul pot apărea – prin polemici.

Cartea Revoluţie şi Contra-revoluţie, în care am condensat elemente esenţiale ale gândirii mele, explică orientarea mea.

Statuia Prea Sfintei Fecioare de la Fatima

Religia şi filosofia animă istoria

Una din implicaţiile acestei cărţi este aceea că firul istoriei, contrar faţă de ceea ce susţin mulţi filosofi şi sociologi, nu este trasat exclusiv sau preponderent de impulsurile materiei asupra oamenilor. Fără nici un dubiu, acestea au influenţe în activitatea oamenilor, însă direcţia istoriei aparţine oamenilor, înzestraţi cum sunt cu suflete libere şi raţionale. Cu alte cuvinte, ei sunt cei care direcţionează cursul evenimentelor, acţionând mai mult sau mai puţin profund asupra circumstanţelor în care se găsesc şi primind într-o măsură variabilă influenţe ale aceloraşi circumstanţe.

Acţiunea omului are loc în mod normal în funcţie de punctul de vedere al omului despre univers, despre el însuşi şi despre viaţă. Aceasta este echivalent cu a spune că doctrinele religioase şi filosofice domină istoria, că cel mai dinamic nucleu de factori care transformă  istoria se găseşte în atitudinile succesive ale spiritului uman în faţa religiei şi filosofiei.

Paris

Civilizaţia creştină – în deplină armonie cu legea naturală şi cu legea divină

De aici voi trece la altă implicaţie a cărţii Revoluţie şi Contra- Revoluţie. O perspectivă catolică asupra istoriei trebuie în primul rând să ia în considerare atât legea veche cât şi pe cea nouă, în ele însele, cuprinzând nu doar principiile prin care omul ar trebui să-şi modeleze sufletul pentru a deveni asemănător cu Dumnezeu, pregătindu-se astfel pentru viziunea beatifică, dar şi normele umane fundamentale conduse în conformitate cu ordinea naturală a lucrurilor.

Prin urmare, omul avansează în viaţa de har  prin practicarea virtuţii, şi, în acelaşi timp, dezvoltă o cultură – o ordine politică, socială şi economică – în armonie deplină cu principiile fundamentale şi permanente ale Legii naturale. Aceasta este ceea ce se numeşte o civilizaţie Creştină.

Evident, buna orânduire a lucrurilor pământeşti nu e compusă exclusiv din aceste principii fundamentale şi perene. Ea cuprinde, de asemenea, multe lucruri neprevăzute, tranzitorii şi libere. Civilizaţia creştină conţine o varietate incalculabilă de aspecte şi nuanţe. Acest lucru e atât de adevărat încât dintr-un anumit punct de vedere nu se poate vorbi doar de civilizaţie creştină ci de civilizaţii creştine. Cu toate acestea, dată fiind identitatea principiilor fundamentale inerente tuturor civilizaţiilor creştine, marea realitate ce pluteşte deasupra tuturor este o unitate puternică, care merită prin antonomază numele de civilizaţie creştină.

Unitatea în varietate şi varietatea în unitate sunt elemente ale perfecţiunii. Civilizaţia creştină rămâne una în diversitate prin propriile realizări, deci se poate spune, în cel mai profund sens, că este doar o singură civilizaţie creştină. Dar variază atât de mult în unitatea sa încât o libertate de expresie legitimă permite să se afirme că există variate civilizaţii creştine.

Dată fiind această clarificare – asemănător aplicabilă conceptului de cultură Catolică – voi folosi expresiile de civilizaţie Creştină şi cultură Creştină în sensul lor „major”, anume acela al unităţii.

Mă voi dispensa de a mai face referiri la acele aserţiuni din textele Sfântului Thoma sau ale Magisteriul Bisericii, acestea fiind atât de numeroase şi de binecunoscute acelora care studiază în mod serios subiectele în cauză încât opera ar fi devenit, deodată şi deopotrivă, plictisitoare şi superfluă. Această observaţie se aplică, de asemenea, şi altor consideraţii ce vor urma.

Pe baza acestor presupoziţii este uşor de a defini rolul Bisericii şi civilizaţiei Creştine în istorie.

Naţiunile ating civilizaţia desăvârşită numai dacă sunt în acord cu harul şi credinţa

În timp ce omul poate şti cu certitudine şi fără a fi contaminat de erori că ceea ce în lucrurile divine nu este per se inaccesibil raţiunii umane, este imposibil pentru el, datorită păcatului originar, să urmeze Legea lui Dumnezeu. Acest lucru e posibil doar folosind mijloacele harului. Chiar şi aşa, pentru a păzi omul împotriva răutăţii şi slăbiciunii sale, Mântuitorul Isus Cristos a înzestrat Biserica cu un Magisteriu infailibil care învaţă omul, fără greşeală, nu doar adevărurile religioase, dar şi pe cele morale, necesare mântuirii. Adeziunea omului la Magisteriul Bisericii este un rezultat al credinţei. Fără credinţă, omul nu poate cunoaşte sau păstra în totalitate ori durabil cele zece porunci. Astfel, naţiunile pot atinge o civilizaţie perfectă, care este civilizaţia creştină, numai prin ascultarea harului şi a credinţei, ce include o recunoaştere fermă a Bisericii Catolice ca biserică una şi adevărată şi a Magisteriului ca fiind infailibil.

Punctul central cel mai profund al istoriei constă, deci, în a cunoaşte, profesa şi practica Credinţa Catolică.

În mod evident, făcând o astfel de afirmaţie nu vreau să neg că există aspecte de înaltă elevaţie în civilizaţii ne-Creştine. Totuşi, toate aceste civilizaţii au fost desfigurate de anumite trăsături aflate în contradicţie flagrantă cu elevaţia evidenţiată în celelalte aspecte. Este îndeajuns să ne amintim de extensiunea sclavagismului şi de condiţia mizerabilă impusă femeii înainte de epoca domnului nostru Isus Cristos. Nici o civilizaţie nu a evidenţiat vreodată gradul de desăvârşire inerent Civilizaţiei creştine.

Asemenea, nu contest faptul că o civilizaţie poate conţine importante trăsăturii proprii Tradiţiei creştine în ţări unde populaţia este majoritar schismatică sau eretică. Totuşi, numai în Biserica Catolică poate înflori Civilizaţia creştină în întreaga sa plenitudine, şi doar în sufletele Catolicilor poate fi păstrată în mod deplin.

„A fost un timp când filosofia Evangheliilor guverna Statele…”

Cineva ar putea întreba dacă, din punct de vedere istoric, a existat o asemenea civilizaţie Creştină. Este oare posibilă o atingerea unei asemenea desăvârşiri în această viaţă?

Răspunsul meu îi va şoca şi irita pe mulţi dintre cititori. Cu toate acestea afirm că, într-adevăr, a existat un timp în care o mare parte a omenirii cunoştea idealul perfecţiunii şi tindea spre el în mod sincer şi entuziast. Ca o consecinţă a acestei tendinţe a sufletelor, trăsăturile fundamentale ale civilizaţiei au devenit Creştine în măsura în care circumstanţele unei lumi ce se desprindea încet de starea de barbarie au permis. Mă refer la Evul Mediu despre care, în ciuda imperfecţiunilor sale, Papa Leon al XIII-lea a scris următoarele:

„A fost un timp când filosofia Evangheliilor guverna statele. În acea vreme puterea şi dumnezeiasca virtute a înţelepciunii Creştine erau acelea care fertilizau legile, instituţiile şi obiceiurile popoarelor, nutrind toate rangurile şi relaţiile existente în societatea civilă. Tot atunci, de asemenea, religia instituită de Isus Cristos, stabilită în mod ferm la nivelul demnităţii cuvenite, înflorea pretutindeni mulţumită favorurilor prinţilor şi protecţiei legitime a magistraţilor. Preoţia şi Imperiul erau în mod fericit unite în armonie şi în schimbul prietenesc al bunelor oficii. Astfel organizată, societatea civilă dădea roade mai presus de orice aşteptare, a căror amintire mai este şi va fi pentru totdeauna, în semn de recunoaştere, înregistrată aşa cum se cuvine în nenumărate documente şi pe care nici un tertip al adversarilor nu o vor putea distruge sau oculta.”

Aceeaşi manieră de a vedea deplinătatea influenţei Bisericii în Evul Mediu poate fi, de asemenea, găsită în următorul text al Papei Paul al VI-lea ce se referă la rolul Papalităţii în Italia medievală:

„Să nu uităm secolele de-a lungul cărora Papalitatea a locuit în istoria Italiei, apărându-i frontierele, ocrotindu-i patrimoniul cultural şi spiritual, educându-i descendenţii pentru civilizaţie, eleganţă a manierelor, virtute morală şi socială, unind conştiinţa sa Romană cu cei mai buni fii ai săi în vederea celei mai universale misiuni [a Papalităţii]…” (Alocuţiune către Preşedintele Republicii Italiene, 11 Ianuarie, 1964).

Deci civilizaţia Creştină nu este utopică. Este ceva posibil şi, într-o epocă determinată, realmente realizată. În cele din urmă este ceva care, într-un anumit fel, a subzistat chiar şi după Evul Mediu, lucru despre care Sfântul Papă Pius al X-lea a putut scrie:

„Civilizaţia nu trebuie să fie fondată, nici noul Stat nu trebuie construit în nori. Ea a existat şi există; este civilizaţia Creştină; este adevăratul oraş catolic. Singura problemă este aceea a restabilirii şi restaurării ei fără amânare pe fundamentele sale naturale şi divine, împotriva atacurilor repetate în mod continuu ale ticăloasei utopii a revoluţiei şi necredinţei” (Scrisoarea apostolică Notre Charge Apostolique, 25 August, 1910).

Prin urmare civilizaţia Creştină deţine un mare număr de vestigii vii chiar şi în zilele noastre.

Crizele răsar din patimi dezordonate aţâţate de puterile întunericului

Unii şi-ar putea imagina că toate crizele culturii şi civilizaţiei se nasc prin eforturile unui anumit gânditor, din a cărui minte viguroasă ţâşneşte scânteia clarificatoare – sau distructivă – care, mai întâi, se împrăştie în ambientul eterat al elitelor culturii, după se răspândeşte în întregul corp social. În mod clar anumite crize se nasc în acest fel, însă istoria nu atestă faptul că toate crizele s-au născut astfel. În special acea criză care a grăbit declinul Evului Mediu şi a dat naştere Umanismului, Renaşterii şi pseudo-reformei Protestante nu s-a născut astfel.

Influenţa Bisericii asupra fiecărui suflet, fiecărui om, fiecărei culturi şi fiecărei civilizaţii este în mod continuu ameninţată de faptul că ea cere oamenilor o austeritate pe care natura umană decadentă o găseşte anevoioasă. Pasiunile dezordonate, aprinse de acţiunea nefirească a puterilor întunericului, incită în mod continuu oamenii şi naţiunile în a face răul. Aceste tendinţe exploatează slăbiciunea inteligenţei omeneşti. Omul poate cu uşurătate să inventeze sofisme spre a justifica acţiunile rele pe doreşte să le întreprindă sau le înfăptuieşte deja, sau relele obiceiuri pe care deja le-a dobândit. După cum a scris Paul Bourget, „este necesar ca cineva să trăiască după cum gândeşte sub ameninţarea faptului că, în caz contrar, mai devreme sau mai târziu va ajunge să gândească aşa cum trăieşte” (Le Démon du Midi).

Amploarea mândriei şi a senzualităţii în revolta împotriva Bisericii

În special două patimi, mândria şi senzualitatea, aţâţă revolta împotriva moravurilor Creştine şi a Credinţei.

Mândria conduce la respingerea superiorităţii celorlalţi şi generează în cel stăpânit de ea dorinţa îngâmfării şi a conducerii care cu uşurinţă ajung la paroxism. Acest paroxism este punctul final spre care tind toate dezordinile. În punctul său culminant, mândria capătă diferite nuanţe metafizice: preocupată nu doar cu atacarea acestei sau acelei superiorităţi specifice structurii ierarhice, persoana mândră doreşte abolirea oricărei şi fiecărei forme de superioritate ierarhică indiferent în ce domeniu ar exista aceasta. Prin urmare, o asemenea persoană îşi imaginează că numai o egalitate omniprezentă şi totală este suportabilă şi, pentru această raţiune, suprema culme a dreptăţii. Mândria sfârşeşte generând propria sa moralitate, în miezul căreia se găseşte următorul principiu metafizic: ordinea fiinţei cere în mode necesar egalitatea, deci orice inegalitate este rea din punct de vedere ontologic. Pentru ceea ce aş putea numi „mândrie totală” egalitatea absolută este, deci, valoarea supremă căreia totul trebuie să i se conformeze.

Senzualitatea este o alta patimă dezordonată de o importanţă decisivă în procesul revoltei împotriva Bisericii. Prin ea însăşi conduce la neruşinare, îmbiind omul să calce orice lege în picioare şi să respingă orice constrângere ca fiind insuportabilă. Efectele sale se adăugă la acelea ale mândriei, spre a naşte în mintea omenească tot soiul de sofisme capabile să submineze principiul autorităţii în însăşi esenţa sa.

Tendinţa pe care o suscită mândria şi senzualitatea ţinteşte spre abolirea oricărei inegalităţi, autorităţi şi ierarhii.

Credinţa conduce la iubirea ierarhiei, corupţia, la egalitarianismul anarhic

Categoric, aceste patimi dezordonate, chiar atunci când cineva li se abandonează, pot întâlni într-un suflet – sau în spiritul unui popor – o contrabalansare constituită din convingeri, tradiţii şi alte lucruri asemenea. În acest caz, sufletul – sau mentalitatea oamenilor – devine divizată între doi poli opuşi: de o parte, Credinţa, care invită la austeritate, la umilinţă, la iubirea ierarhiilor legitime; de cealaltă parte, corupţia, care invită la un egalitarianism complet, „anarhic” în sensul etimologic al cuvântului. După cum vom vedea puţin mai târziu, corupţia poate, eventual, să conducă la îndoiala religioasă şi chiar la completa negare a Credinţei.

Opţiunea pentru unul sau altul din aceşti doi poli nu se face, în mod obişnuit, într-o clipă, ci mai degrabă încetul cu încetul. Prin mijlocirea unor fapte succesive de iubire pentru adevăr şi bine, o persoană sau o naţiune poate progresa treptat în virtute şi poate fi deplin convertită. Acest lucru s-a întâmplat în Imperiul Roman sub influenţa comunităţilor Creştine, a rugăciunilor credincioşilor în catacombe şi în deşert, a eroismului pe care ei l-au arătat în arene şi prin exemplele de virtute pe care le ofereau în viaţa de zi cu zi. Este un procesul ascendent.

Procesul poate fi, de asemenea, unul decadent. Datorită impactului pasiunilor dezordonate, convingerile sănătoase sunt zguduite, bunele tradiţii îşi pierd vitalitatea iar bunele moravuri sunt înlocuite prin obiceiuri primejdioase care pot degenera până în acel punct unde devin în mod clar condamnabile, şi, eventual, scandaloase.

Judecata universală (detaliu – Fra Angelico)

Principalele elemente doctrinare ale lucrării Revoluţie şi Contra-Revoluţie

Acestea fiind spuse, voi recapitula aici principalele elemente doctrinare pe care mi-am întemeiat lucrarea Revoluţie şi Contra-Revoluţie:

a) Misiunea Bisericii ca unică stăpână, călăuză şi izvor al vieţii pentru oamenii ce avansează către civilizaţia desăvârşită;

b) Continua opoziţie a patimilor dezordonate, în special a mândriei şi a senzualităţii, faţă de influenţa Bisericii;

c) Existenţa a doi poli opuşi în spiritul uman, din care, în mod necesar, unul va conduce; pe de o parte, Credinţa catolică, care induce iubirea pentru ordine, austeritate şi ierarhie; de cealaltă parte, patimile dezordonate, care provoacă neruşinare şi revolte împotriva legii, a ierarhiei şi a oricărei forme de inegalitate şi care, în final, conduce la îndoială şi la negarea în întregime a Credinţei;

d) Noţiunea unui proces – expresie înţeleasă fără a aduce vreun prejudiciu voinţei libere – prin care persoane sau naţiuni, simţind atracţia celor doi poli opuşi, se apropie treptat de unul îndepărtându-se de celălalt;

e) Influenţa acestui proces moral asupra dezvoltării doctrinelor. Tendinţele rele înclină spre eroare, tendinţele bune spre adevăr. Marile mutaţii ale spiritului popoarelor nu sunt doar rezultatul unor doctrine elaborate de mici grupuri de intelectuali care elucubrează seren la periferiile societăţii. Pentru ca o doctrină să găsească rezonanţă într-un popor, este, de obicei, nevoie ca acel popor să aibă o anumită afinitate pentru acea doctrină. Şi nu este lucru rar ca cele mai mari elucubraţii, create de învăţaţi în cursul studiilor lor, să fie influenţate mai mult decât poate cineva gândi de acest apetit condiţionat de ambientul în care ei înşişi trăiesc.

Câteva definiţii fundamentale

Având în vedere acest lucru, este uşor în a defini conceptele de Ordine, Revoluţie şi Contra-Revoluţie.

1) Ordinea: nu numai natura metodică şi practică a lucrurilor dar, în acord cu conceptul Tomist, natura verticală (dreaptă) a lucrurilor conform cu sfârşitul lor fizic (îndepărtat sau apropiat), metafizic, natural şi supranatural;

2) Revoluţia: nu neapărat revoltă în străzi, schimburi de foc sau război civil, ci un efort care ţinteşte să dispună oamenii împotriva Ordinii;

3) Contra-Revoluţia: fiecare efort care năzuieşte să delimiteze şi să elimine revoluţia.

Sala Împărăţiei Mariei (actualmente sediul Institutului Plinio Corrêa de Oliveira din São Paulo, Brazilia)

Revoluţiile A şi B

Aşa cum s-a văzut, Ordinea, la fel ca şi Revoluţia şi Contra-revoluţia pot exista în: a) tendinţe; b) idei; c) legi, structuri, instituţii şi obiceiuri.

Astfel, putem numi Revoluţia „tendenţială” atunci când există tendinţe şi „sofistă” când se dezvoltă pe terenul doctrinelor sub influenţa curentelor de idei.

Aceste două modalităţi ale Revoluţiei constituie în cel mai înalt sens un fenomen spiritual; adică, ele au sufletul omului şi mentalitatea societăţilor drept câmp de activitate. Ele formează un întreg pe care îl numim „revoluţia A”.

Când Revoluţia trece din interiorul sufletelor spre acţiune, producând convulsii istorice, dezordinea legilor, structurilor şi aşa mai departe, se formează „revoluţia B”.

Evident, aceste noţiuni prezentate aici pe scurt, cer o serie de calificări şi adaptări pe care le-am expuse în Revoluţie şi Contra-revoluţie şi care sunt imposibil de explicat aici.

Mă limitez să clarific că, prin faptul de a sublinia ceea ce este mai important în istorie în aceste materii, nu pretind că istoria se reduce la atât. Cea mai elementară observaţie indică faptul că nenumăraţi factori incluzându-i pe cei tehnici, geografici şi economici condiţionează cu putere cursul istoriei.

Egalitariştii vor avea obiecţii puternice împotriva credinţei

Rămâne un lucru de spus despre conexiunea dintre egalitarismul metafizic absolut şi Credinţă. Cineva care este egalitar în mod radical va ridica obligatoriu nenumărate obiecţii împotriva Doctrinei catolice. El va avea obiecţii împotriva conceptelor unui Dumnezeu personal, perfect şi veşnic, guvernând din înălţimi făpturile Sale imperfecte şi contingente; va avea obiecţii faţă de legea promulgată de Dumnezeu căreia trebuie să i te supui în mod necesar; faţă de Revelaţie, care transmite adevăruri mai presus de capacitatea naturală de cunoaştere a minţii omeneşti; faţă de Magisteriul infailibil, de structura aristocratică şi monarhică a Bisericii. Totul, chiar şi noţiunea unei judecăţi care implică răsplătirea celor buni şi pedepsirea celor răi îl irită pe egalitarist, care se simte îndemnat la sfidare.

Pe de altă parte, credincioşii catolici învaţă de la Sfântul Thoma d’Aquino (Summa Theologica, I, q.47, a.2) că inegalitatea este o premisă a desăvârşirii ordinii create. Şi, în consecinţă, inegalităţile de putere, ştiinţă, clasă şi avere sunt în mod intrinsec legitim şi indispensabile bunei orânduiri, atâta vreme cât ele nu sunt accentuate în direcţia negării demnităţii, deplinătăţii şi stabilităţii vieţii la care fiecare are dreptul în virtutea calităţii de fiinţă umană şi a muncii proprii.

Prima revoluţie: Umanism, Renaştere, Protestantism

Acestea fiind spuse, întâlnim sensul profund al revoluţiei sofiste dezvoltate în planul „A” şi cel al Revoluţiei B, care au avut loc în secolul XV ca o consecinţă a precedentei Revoluţii tendenţiale A.

Declinul Evului Mediu a fost marcat de o adevărată explozie de mândrie şi senzualitate ce a generat tendinţe egalitare şi liberale care nu au făcut nimic altceva decât au progresat de-a lungul secolelor următoare.

Din această cauză, în cadrul Umanismului şi a Renaşterii întâlnim ostilitatea împotriva supranaturalului, a Magisteriului Bisericii şi a obiceiurilor. În Protestantism găsim libera cugetare; minimalism în ceea ce priveşte supranaturalul; acceptarea divorţului; abolirea vocaţiilor religioase şi a voturilor de sărăcie, castitate şi ascultare; şi eliminarea virtuală ierarhiei ecleziastice. Desigur, un statut ecleziastic există în aproape toate sectele protestante, însă diferenţa clară şi profundă dintre clerici şi laici care există în Biserica Catolică a fost slăbită în concordanţă cu propria lor înţelegere a statutului preoţiei. Mai mult încă, structura ierarhică a statutului ecleziastic aşa cum există în Biserică a fost profund mutilat în sectele Protestante prin negarea elementului monarhic, Papalitatea. Dacă printre Anglicani tendinţa egalitară nu a abolit demnitatea episcopală, deja printre Prezbiterieni nu mai există demnitari numiţi „episcopi”, ci doar „prezbiteri”. În alte secte înflorirea egalitarismului a mers până la abolirea chiar şi a noţiunii de „preot”.

În sublinierea factorului liberal şi egalitar în Umanism, Renaştere şi Protestantism, categoric, nu pretind negarea altor cauze care ar fi putut contribui la generarea şi expansiunea acestor mişcări. Spun doar că în ceea ce priveşte originea, psihologia, doctrinele şi ceea ce putem numi azi propagarea cu succes şi realizarea acestor mişcări, Revoluţia tendenţială A, într-un sens anarhic şi egalitar, a jucat rolul forţei principale.

De asemenea, nu doresc să se înţeleagă că aş afirma că această forţă principală ar fi acţionat doar în acele ţări care s-au separat de Biserică. Renaşterea şi Umanismul s-au răspândit cu intensitate chiar şi în lumea Catolică. Şi dacă la nivelul tendinţelor Revoluţia A nu a cauzat ruptura lor formală de Biserică, a trezit în ele forme larvare de Protestantism şi, în special, de Jansenism. Aceasta a produs o răcire religioasă progresivă care a culminat în scepticism. Un studiu atent al absolutismului regal, care în nici una din ţările protestante nu a fost atât de radical ca în Franţa catolică, arată că politicile monarhilor absolutişti, în tot ceea ce nu privea direct propria lor autoritate, erau marcate de un anumit spirit egalitar. Reducerea progresivă a privilegiilor clerului şi nobilimii de către monarhii absolutişti a condus la uniformizarea politică a cetăţenilor sub puterea Statului. Favorizarea continuă de către regi a celor mai active şi dezvoltate părţi ale clasei muncitoare, burghezia, a contribuit încă şi mai mult la înaintarea către egalitate politică.

A doua Revoluţie: Enciclopedismul, Absolutismul, Revoluţia Franceză

Corupţia obiceiurilor, în creştere încă de la sfârşitul Evului Mediu, a atins în secolul XVIII un nivel care îi înfricoşa până şi pe unii dintre liderii acestei şcoli de gândire (enciclopediştii).

Societatea franceză, decimată de acei factori care în ţările nordice au condus la apariţia Protestantismului, s-a pregătit ea însăşi pentru o profundă convulsie care nu avea să fie nimic altceva decât proiecţia în sferele religioasă, filosofică, politică, socială şi economică a esenţei Protestantismului.

Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Protestantismul, deja îmbătrânit şi obosit, s-a arătat lipsit de forţa de expansiune, subminat din interior de îndoieli şi scepticism, menţinând încă o urmă de viaţă datorită în principal Statului, în timp ce în Franţa tendinţele liberale şi egalitare au atins punctul culminant. Umanismul şi Renaşterea era stinse de ceva vreme. Totul era epuizat în Protestantism. Dar ceea ce a fost cel mai dinamic şi fundamental în aceste trei mişcări – spiritul care le-a cauzat – a supravieţuit şi era mai puternic ca oricând. Acest spirit a precipitat în mod necesar Franţa, şi mai apoi Europa în întregul ei, într-un anarhism liberal şi egalitar. Revoluţia Franceză a fost marcată într-o asemenea măsură de spiritul Protestantismului încât biserica constituţională (de stat) pe care a organizat-o nu a fost nimic altceva decât un instrument slab camuflat în vederea introducerii actualului Protestantism în Franţa. Orientarea egalitară, anti-monarhică şi anti-aristocratică a Revoluţiei Franceze este proiecţia în sfera civică a tendinţei egalitare ce a condus Protestantismul la respingerea elementelor aristocratice şi monarhice precum şi a ierarhiei ecleziastice. Fermentul comunist care a dospit în extrema stângă a Revoluţiei şi, eventual, s-a făcut explicit în mişcări asemenea celei a lui Babeuf, nu poate evita analogia cu mişcări de tip comunist precum Frăţia Moravă care a produs ceea ce s-a numit extrema stângă Protestantă. Efectele Umanismului, Renaşterii şi Enciclopedismului asupra Revoluţiei Franceze au fost evidente sub forma completei secularizări a Statului, a mascaradei Greco-Romane şi a evocării continue a republicilor păgânismului clasic.

Este de datoria mea să insist asupra faptului că Protestantismul, Umanismul şi Renaşterea nu sunt nimic altceva decât aspecte pe care spiritul anarhiei şi egalitarismului le-a asumat de-a lungul traiectoriei sale istorice.

Aceste aspecte au sucombat în parte deoarece spiritul care le-a prilejuit, distructiv prin excelenţă, le-a distrus în structura lor esenţială. Revoluţia franceză nu a fost nimic mai mult decât un nou şi chiar mai energic chip al aceluiaşi spirit.

Revoluţia franceză s-a răspândit de-a lungul întregii Europe în raniţele armatelor lui Napoleon.

Prin binecunoscutele vicisitudini istorice, revoluţia franceză, deşi în aparenţă încheiată odată cu stabilirea Imperiului, s-a răspândit, purtată în raniţele armatelor lui Napoleon, în întreaga Europă. Războaiele şi revoluţiile ce au marcat perioada cuprinsă între anii 1914-1918 – adică, de la căderea lui Napoleon, Habsburgilor, Romanovilor şi Hohenzollernilor – au fost un ansamblu de convulsii care au transformat întreaga Europă în conformitate cu spiritul revoluţiei Franceze. Al II-lea război mondial nu a făcut nimic mai mult decât să accentueze această transformare. Doar o jumătate din vechile monarhii europene mai există azi. Toate atât de timide în a se afirma pe ele însele şi atât de docile în a permite să fie formate de spiritul republican, încât ele dau mai degrabă impresia că în fiecare moment sunt gata să-şi ceară iertare pentru simplul fapt că încă există.

Făcând aceste observaţii, nu doresc să las să se înţeleagă ca aş afirma faptul că nu au existat abuzuri regale care cereau corecţii în structurile instituţionale distruse, şi nici nu aş dori să spun că adoptarea unei forme de guvernământ elective şi populare poate rezulta doar din spiritul egalitar şi liberal pe care am început să-l analizăm. Aceasta nu ar fi nici adevărat din punct de vedere doctrinar, şi nici justificat din punct de vedere istoric. Evul Mediu a avut variate structuri politice aristocratice, nu neapărat monarhice, aşa cum a fost republica Veneţiei, şi variate structuri care nu au avut nici caracter monarhic, nici caracter aristocratic, precum diversele cantoane elveţiene şi oraşele germane libere. Toate aceste forme de guvernământ au coexistat în mod paşnic deoarece ele înţelegeau legitimitatea diversităţii formelor de guvernare în conformitate cu timpul, locul, şi alte circumstanţe.

Revoluţia care a erupt la sfârşitul Evului Mediu a fost animată de un spirit care diferea complet de cel ce a condus la formarea statelor aristocratice sau burgheze ale Europei medievale. Acest spirit a condus la afirmarea egalităţii depline şi absolute şi a libertăţii ca unice valori dominante, proprii ordinii şi justiţiei, valide în toate timpurile şi locurile.

La rândul său, acest spirit a subminat societatea politică burgheză egalitară căreia i-a dat naştere, şi, în cele din urmă, sub influenţa celor mai îndrăzneţe din afirmaţiile sale, a izbucnit, eventual, sub forma celei de-a treia revoluţii a Vestului, Revoluţia Comunistă.

Luther, Danton, Marx

Principiile de la 1789 – spre o libertate şi egalitate depline

În declaraţia drepturilor omului – Magna Carta atât a revoluţiei franceze cât şi a epocii pe care a inaugurat-o - tezele egalitare s-au exprimat pe ele însele în toată goliciunea lor: „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturile lor”.

Categoric, acest principiu este susceptibil de o interpretare pozitivă. Oamenii, prin natura lor, sunt egali în mod fundamental. În acelaşi timp, fiind înzestrat cu un suflet spiritual deci cu inteligenţă şi voinţă, ei sunt în mod fundamental liberi. Această libertate este limitată doar de legea naturală şi de legea divină şi prin puterea diverselor autorităţi spirituale şi temporale cărora oamenii trebuie să se supună.

Nimeni nu poate nega că în fiecare epocă au existat conducători care au violat această egalitate şi libertate fundamentală. În replică, de-a lungul istoriei au existat variate mişcări defensive împotriva autorităţii excesive, căutând s-o aducă în graniţele sale juste. Asemenea mişcări, limitate la acest obiectiv, merită în mod indiscutabil salutate. Înţelese corespunzător, egalitatea şi libertatea merită să fie invocate în secolul al XVIII-lea la fel ca în oricare altă epocă.

Este aproape sigur că, printre primii revoluţionari din 1879, au existat persoane care nu au dorit nimic mai mult decât o restrângere justă a puterii publice, persoane care înţelegeau libertatea şi egalitatea promulgate în declaraţia Drepturilor Omului în semnificaţia lor cea mai pozitivă.

Dar textul faimoasei declaraţii a fost excesiv de general, afirmând egalitatea şi libertatea fără a nota vreo restricţie. Acest lucru a favorizat o largă şi adversă interpretare: egalitate şi libertate absolute şi universale.

Înţeleasă bine, această interpretare corespunde spiritului revoluţiei născânde. De-a lungul cursului său, ea s-a desprins de orice partizan care nu a fost în comuniune cu acest spirit. Persecuţia nobililor şi a clerului a fost urmată de aceea a burgheziei. Singurii care au rămas au fost doar muncitorii manuali.

Odată cu încheierea Terorii, burghezia, dorind eliminarea claselor anterioare privilegiate de-a lungul întregii Europe, a continuat să afirme „principiile nemuritoare de la 1879”. Ei au procedat astfel într-o manieră ambiguă şi imprudentă, neavând nici o îndoială asupra creşterii tendinţelor către egalitatea şi libertatea depline în rândul maselor, obţinând suportul lor în lupta regalităţii, aristocraţiei şi a clerului. Această imprudenţă a facilitat masiv explozia mişcării care va pune în mod necesar sub semnul întrebării însăşi puterea burgheziei. Dacă toţi oamenii sunt liberi şi egali, conform cărui drept există cei bogaţi? Cu ce drept copiii acestora moştenesc, fără să muncească, bunurile părinţilor lor?

Comunismul utopic proclamă burghezia politică:o farsă fără egalitate economică

Chiar înaintea industrializării care formase mari concentraţii de proletari subnutriţi, comunismul utopic proclamase deja egalitatea politică instituită de burghezie o ruşine, solicitând egalitatea socială şi economică absolută. Anarhismul, visând la o societate fără autoritate se răspândise pretutindeni. Aceste principii radicale, care aveau un număr restrâns de militaţi în faza comunismului utopic dobândiseră o răspândire prodigioasă în Occident. Încetul cu încetul, ele subminau mentalitatea a numeroşi monarhi, precum şi pe cea a conducătorilor civili şi eclesiastici dar şi a persoanelor de vază, inducând într-un mare număr de beneficiari ai ordinii existente o anumită simpatie pentru „generozitatea” ideilor libertariene şi egalitare şi o conştiinţă „vinovată” asupra legitimităţii propriilor puteri cu care erau investiţi.

După cum vedem, marea realizare a lui Karl Marx nu a fost elaborarea aşa numitului comunism ştiinţific, o doctrină difuză şi indigestă cunoscută de puţini. Marxismul e la fel de necunoscut  de liderii comunişti şi de opinia publică a zilelor noastre precum ideile lui Plotin şi Averroes. Ceea ce Marx a realizat, totuşi, a fost dezlănţuirea ofensive comuniste mondiale prin unirea adepţilor unui tendinţe radical egalitare şi anarhice inspirate în întregime de anarhismul utopic.

Cu alte cuvinte, dacă liderii marxişti înşişi, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt nutriţi cu Marx, soldaţii sub comanda lor sunt în general incapabili să înţeleagă doctrina. Ceea ce-i animă şi-i uneşte în jurul liderilor sunt ideile de egalitate şi justiţie inspirate de comunismul utopic. Iar dacă grupările marxiste sunt învăluite într-o aură de simpatie într-o anumită zone a opiniei publice, ei datorează acest lucru radiaţiei aproape universale a principiilor egalitare specifice Revoluţiei Franceze şi sentimentalismului romantic inerent socialismului utopic.

Substratul egalitar şi anarhic rămâne influent

Principala cauză a haosului declanşat de întemeietorii occidentali şi către care ea conduce restul lumii poate fi întrezărită în filigranul acestor consideraţii. Această cauză este acceptarea cvasigeneralizată a tendinţelor şi doctrinelor cu substrat egalitar şi anarhic, care, fiind în întregime în afara modelor ce bântuie cercurile intelectuale, influenţează în mod profund opinia publică. De asemenea, ea va continua să servească comuniştilor ca nadă pentru momirea mulţimilor cu care ei intenţionează să demoleze ultimele vestigii ale sacralităţii şi ierarhiei, în anumite circumstanţe trecute şi prezente.

Toate acestea nu înseamnă a afirma ca gândirea lui Proudhon şi a congenerilor săi constituie, încă, marea pârghie ideologică a evenimentelor contemporane. Utopiştii sunt morţi şi, în zilele noastre, nimeni nu se mai gândeşte la ei. Ei nu au fost nimic mai mult decât un pas în marea traiectorie care îşi are originea în mişcările ideologice şi culturale ale sec al XVIII-lea. Ei au contribuit la a oferi o anvergură universală aspiraţiilor uniformizării socio-economice pe care Revoluţia Franceză o conţinea doar germinal. Aceste aspiraţii a unei uniformizări economice şi sociale totale, căreia utopiştii i-au fost doar porta voce, puteau fi auzite pretutindeni. Mult timp după ce ei şi operele lor au căzut în uitare ecourile reverberează, încă, în istorie.

Prin urmare, dacă vrem să verifică procesul ce a condus la noua catastrofă ce se conturează, noi trebuie, în principiu, să respingem tragica eroare doctrinară care identifică egalitatea absolută cu justiţia absolută şi adevărata libertate -  la care doar Adevărul şi Binele sunt îndreptăţite -  cu cursul liber şi chiar cu îngăduirea oricărei erori şi nereguli. Aceasta ne conduce la a lua în considerare Contra Revoluţia.

Contra Revoluţia trebuie să indice erorile fundamentale ale Revoluţiei

De-a lungul ultimelor secole, mai multe mişcări s-au ridicat ele însele împotriva procesului revoluţionar, însă succesul lor concret a fost tranzitoriu şi uneori chiar nul. Nu că aceste evenimente nu ar fi avut susţinerea unor talente strălucite sau a unor persoane bine situate, ori chiar a unor largi sectoare ale opiniei publice. Deşi, în mod ocazional, ele au atras atenţia asupra celor mai profunde şi importante erori metafizice, aceste mişcări s-au limitat la a lupta cu revoluţia în una sau alta din manifestările ei religioase, politice, sociale sau economice. Drept rezultate revoluţia şi-a continuat cursul sigură şi neabătută. Pentru a o împiedica, alţii s-au gândit că este mult mai potrivit să-şi folosească limbajul şi expertiza spre a lupta împotriva acelor abuzuri pe care Revoluţia le denunţase. Acum, a lupta împotriva abuzurilor este totdeauna meritoriu, dar cât de naiv este să-ţi imaginezi că puterea Revoluţiei constă în principal în indignarea provocată de anumite abuzuri împotriva cărora strigă! Istoria a demonstrat caracterul falacios al acestei tactici. Anumite abuzuri care existaseră cu secole înainte în Europa au fost corectate într-o asemenea manieră încât Papa Pius al XII-lea a putut zice în faţa catolicilor din Viena următoarele:

„În zilele noastre apare în faţa privirii Bisericii prima epocă a confruntărilor sociale contemporane. Inima acestei epoci este dominată de chestiunea muncitorească. Mizeria proletariatului şi datoria de a înălţa această categorie de oameni, părăsită fără apărare în mijlocul incertitudinilor circumstanţelor economice, la demnitatea altor clase sociale ale oraşului, care sunt înzestrate cu drepturile necesare.

Astăzi, această problemă poate fi considerată ca fiind rezolvată, cel puţin în părţile ei esenţiale, iar lumea catolică a contribuit la înaintarea spre această soluţie într-o manieră loială şi eficace” (Pius al XII-lea, radio mesaj pentru ziua catolicilor din Viena, 14 Septembrie, 1952). În acest timp Revoluţia continua să vuiască, mai ameninţătoare ca oricând.

Deci, fără a nega caracterul meritoriu al atâtor mişcări trecute şi prezente de orientare contra-revoluţionară şi fără a nega ceea ce este meritoriu în lupta împotriva injustiţiilor pricinuite de prezenta stare de lucruri, îmi pare că cea mai mare necesitate a momentului este de a indica erorile metafizice fundamentale ale Revoluţiei şi coeziunea intimă a celor trei valuri furioase care se aruncă succesiv împotriva Creştinismului occidental: primul fiind Umanismul, Renaşterea şi pseudo-reforma Protestantă; apoi, Revoluţia Franceză; în cele din urmă, Comunismul.

Campanie a asociaţiei TFP - Podul Chá (São Paulo - Brazilia)

În tărâmul ideilor – nu doar Vechiul şi Noul, ci mai presus de toate Adevărul şi Veşnicia

Mulţi, citind acest „auto-portret”, vor ridica următoarea obiecţie: toate acestea sunt anacronice şi incapabile să prindă rădăcini în lumea în care trăim.

Faptele ne spun altminteri. În tărâmul ideilor există nu doar ceea ce este vechi şi ceea ce este nou, cum spun evoluţioniştii, dar mai presus de toate există adevărul, binele, frumuseţea şi eternitatea, aflate într-o ireconciliabilă opoziţie faţă de eroare, răutate şi urâţenie. Şi nu doar că sectoare semnificative ale tineretului modern au rămas sensibile la verum, bonum şi pulchrum, dar ei s-au angajat, de asemenea, într-un marş hotărât de expansiune.

Tradiţia înrădăcinată în veşnicie nu este moarte, ci viaţă – viaţă astăzi şi mâine. Faptul patent al influenţei numeroaselor asociaţii de TFP în rândul celor mai proaspeţi tineri ai aproape-noului continent brazilian nu poate fi explicat altfel.

Intenţionez să fiu nu doar un apărător al trecutului, ci şi un participant – alături de alţii – în a influenţa prezentul şi a pregăti viitorul.

Sunt sigur că principiile cărora mi-am dedicat viaţa sunt la fel de actuale astăzi ca întotdeauna şi că ele indică calea pe care lumea o va urma în secolele ce urmează.

Scepticii pot zâmbi, dar zâmbetul scepticilor nu fost niciodată capabil să împiedice marşul victorios al celor înzestraţi cu darul Credinţei.