Plinio Corrêa de Oliveira

Catolicismo, 1951-01, N. 01

Cruciaţii medievali şi-au vărsat sângele pentru a elibera Mormântul Domnului nostru Isus Cristos din mâinile păgânilor şi pentru a instaura Împărăţia creştină în Ţara Sfântă.

Sângele creştinilor curge şi astăzi – în China comunistă, Sudan, Cuba şi încă în multe alte ţări unde persecuţiile religioase continuă să curme vieţile a mii de persoane, fără ca noi să avem habar măcar de existenţa acestora. De fapt, istorici specialişti în persecuţiile religioase au dovedit că în secolul al XX-lea sunt mai mulţi martiri decât în secolele anterioare secolului al XIX-lea.

Dar cu ce scop? Marea majoritate a acestora a murit datorită persecuţiilor regimurilor Comuniste şi Islamice, amândouă inamice înveterate ale Credinţei noastre şi ale civilizaţiei creştine. E de sperat că aceste torente de sânge, la fel ca în cazul martirilor din creştinismul timpuriu, vor fi seminţele pentru un număr mai mare de noi Catolici şi pentru o restaurare a Împărăţiei creştine în lume.

Aceia dintre noi care nu am fost chemaţi să ne vărsăm sângele la fel ca martirii trebuie să ne rugăm şi să acţionăm pentru a elibera lumea nu numai de erorile comunismului şi ale islamului, dar şi de cele ale revoluţiilor culturale ce cuprind Vestul şi care pot duce, în acelaşi mod, la persecuţii.

Scopul nostru constant ar trebui să fie cel de a restaura Împărăţia lui Cristos, astfel ca voia Sa să se împlinească „precum în Cer aşa şi pe Pământ.”

Principiile restaurării unei lumi creştine sunt cele subliniate de Plinio Correa de Oliveira în articolul prezent aici. Publicat pentru prima dată în 1951, eseul său stă ca un proiect adecvat activităţilor şi acţiunilor noastre.

         *   *  *

Prea Fericitul Papă Urban al II-lea predicând prima Cruciadă

Biserica catolică a fost fondată de domnul nostru Isus Cristos pentru a transmite beneficiile Răscumpărării printre oameni. Astfel, sfârşitul său este identic cu acela al Mântuirii însăşi: ispăşirea pentru păcatele lumii prin nemăsuratele şi nepreţuitele merite Celui care este om adevărat şi Dumnezeu adevărat, restabilirea gloriei externe a lui Dumnezeu pe care păcatul I-a furat-o şi deschiderea porţilor Raiului pentru întreaga omenire. Acest scop se atinge prin mijloace supranaturale, ţintind viaţa eternă. El transcende tot ceea ce este natural, pământesc şi trecător. Aceasta e ceea ce Domnul nostru Isus Cristos a afirmat când i-a spus lui Ponţiu Pilat: „Împărăţia mea nu e din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Viaţa pământească e diferită în întregime faţă de viaţa eternă, dar, aceste vieţi nu constituie două planuri absolut izolate unul faţă de celălalt. În planul Providenţei dumnezeieşti există o conexiune foarte strânsă între viaţa pământească şi cea veşnică. Viaţa pământească este mijlocul; viaţa eternă este scopul. Deşi Împărăţia lui Cristos nu aparţine acestei lumi calea către ea se aşterne încă din timpul acestei vieţi.

Aşa cum şcoala militară este calea pentru a intra în profesia militară iar noviciatul este calea de a intra în mănăstire, aşa este pământul calea către Rai.

Noi avem un suflet nemuritor creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acest suflet este creat având un adevărat tezaur de aptitudini naturale de a face binele, aptitudini îmbogăţite prin Sfântul Botez cu inestimabilul dar al vieţii supranaturale a harului. În timpul vieţilor noastre pământeşti trebuie să dezvoltăm aceste aptitudini. Totodată, asemănarea noastră cu Dumnezeu, potenţială şi parţial incompletă, se actualizează devenind devine deplină.

Asemănarea cu Dumnezeu este sursa iubirii. Devenind în întregime asemănători cu Dumnezeu devenim capabili să-L iubim deplin şi să-I invocăm iubirea. Prin urmare, suntem pregătiţi sa-I contemplăm chipul în paradis printr-un act total de iubire la care noi suntem chemaţi.

Astfel, viaţa pământească este un noviciat în care ne pregătim sufletele pentru destinul lor real, adică să privim chipul lui Dumnezeu şi să-L iubim întru veşnicie.

Dacă am dori să prezentăm acelaşi adevăr folosind alte cuvinte, putem spune că Dumnezeu este în mod infinit pur, drept, puternic şi bun. Pentru a-L iubi pe Dumnezeu trebuie să iubim curăţia, dreptatea, tăria morală şi bunătatea. Dacă nu iubim virtutea cum L-am putea iubi atunci pe Dumnezeu care este Bunătate? Pe de altă parte, dacă Dumnezeu este Bunătate, cum poate El să iubească răul? Asemănarea fiind sursa iubirii, cum poate El să iubească pe cineva care e total opus Lui - cineva care e în mod voluntar nedrept, laş, impur sau rău?

Dumnezeu trebuie, înainte de toate, adorat şi slujit în duh şi adevăr (Ioan 4, 25). Astfel, este de datoria noastră să fim curaţi, drepţi, puternici şi buni până în străfundul sufletelor noastre. Dacă sufletele noastre sunt bune, toate acţiunile noastre trebuie să fie în mod necesar la fel, pentru simplul motiv că un copac bun nu poate face roase rele (Matei 7, 17-18). Prin urmare este necesar pentru noi să cucerim Cerul şi nu doar să iubim binele şi să urâm răul, ci să facem fapte bune şi să le evităm pe cele rele.

Dar viaţa pământească este mai mult decât calea către eterna fericire. Ce vom face în Rai? Îl vom contempla pe Dumnezeu faţă către faţă, în lumina gloriei care desăvârşeşte harul şi îl vom iubi în totalitate şi pentru totdeauna. Omul, oricum, este deja stăpânit de viaţa supranaturală încă de aici, de pe pământ, prin primirea botezului. Credinţa este o sămânţă a vederii beatifice. Iubirea lui Dumnezeu, pe care omul o exercită prin practicarea virtuţilor şi evitarea răului, este deja acea iubire supranaturală cu care îl va adora pe Dumnezeu în rai.

Împărăţia lui Dumnezeu se va realiza în viaţa de dincolo. Pentru noi toţi ea începe să existe, în stare incipientă, încă din această lume – la fel cum noviciatul vieţii religioase este deja pus în practică, chiar dacă este doar o pregătire, iar în şcoala militară un tânăr se antrenează pentru armată prin trăirea vieţii militare.

Sfânta Biserică Catolică este, în această lume, nu doar o icoană a raiului ci şi o anticipare a sa. Prin urmare, tot ceea ce ne spun Sfintele Evanghelii despre Împărăţia cerurilor se aplică exact şi corect Bisericii Catolice şi credinţei pe care ea o învaţă precum şi fiecărei virtuţi pe care o insuflă.

Acesta e sensul sărbătorii Mântuitorului Cristos Rege. El este pai presus de orice Regele Ceresc, dar totuşi un rege ale cărui reguli se exercită deja în această lume, un Rege care deţine pe drept autoritatea supremă şi totală.

Un rege face legi, domneşte şi judecă. Regalitatea lui devine efectivă atunci când supuşii îi recunosc drepturile şi-i ascultă legile. Acum, Isus Cristos are toate drepturile asupra noastră. El răspândeşte legi, domneşte asupra lumii şi judecă lumea. Deci este obligaţia noastră sa facem Regatul Său eficient prin ascultarea legilor sale.

Acest regat există la nivel individual în măsura în care fiecare suflet credincios ascultă de Domnul nostru Isus Cristos. De fapt, regatul lui Cristos se exercită asupra sufletelor noastre, prin urmare fiecare suflet este sub jurisdicţia lui Cristos. Regatul lui Cristos va deveni un fapt social dacă societăţile umane îl vor asculta pe El.

Astfel, se poate spune că regatul lui Cristos devine eficace pe pământ în sensul său individual cât şi în cel social atunci când oamenii, în adâncul sufletelor lor şi în acţiunile lor, precum şi societăţile, prin instituţiile, legile, obiceiurile, manifestările artistice şi culturale corespund legii lui Cristos.

Astfel, oricât de actual, măreţ şi tangibil ar fi, regatul lui Cristos nu este altceva decât o pregătire şi un prolog. Împărăţia lui Dumnezeu, în plinătatea ei, va fi pe deplin atinsă numai în cer: „Împărăţia mea nu e din această lume” (Ioan 18, 36).

Ordine, armonie, pace, perfecţiune

Ordinea, pacea şi armonia sunt caracteristici esenţiale ale fiecărui suflet bine format şi ale fiecărei societăţi bine constituite. Într-un anumit sens, aceste valori se îmbină cu noţiunea de perfecţiune.

Fiecare fiinţă are un scop al său şi o natură adecvată acestui scop. O parte a unui ceas este plănuită pentru un anumit scop şi este adaptată prin forma şi alcătuirea sa spre a îndeplini acest scop.

Ordinea reprezintă orânduirea lucrurilor în funcţie de natura lor. Un ceas este în ordine când toate componentele lui sunt aranjate după natura şi scopul caracteristic lui. Astfel, există o ordine în universul sideral pentru că toate corpurile cereşti sunt aranjate în acord cu natura şi finalitatea lor.

Există o relaţie armonioasă între două fiinţe când relaţiile lor sunt în concordanţă cu natura şi finalitatea fiecăreia. Armonia este acţiunea lucrurilor în relaţiile dintre ele în concordanţă cu ordinea.

Ordinea naşte linişte. Liniştea ordinii este pacea. Nici o altă linişte nu merită să fie numită pace, ci doar aceea care rezultă din ordine. Pacea conştiinţei este liniştea unei conştiinţe corecte; nu trebuie confundată cu letargia unei conştiinţe adormite. Bunăstarea organică aduce un sentiment de pace care nu poate fi confundat cu amorţeala unei stări de comă.

Când ceva este în întregime orânduit în concordanţă cu natura sa, atunci acel ceva se află într-o stare de perfecţiune. Dacă cineva cu abilităţi specifice şi cu o mare dorinţă de a studia se află în universitate, locul unde există toate resursele pentru studiile sale, acea persoană se va afla într-o poziţie optimă pentru a studia.

Când condiţiile în care se află o persoană sunt perfecte, activităţile sale sunt perfecte şi se va îndrepta spre scopul său cu fermitate, vigoare şi dibăcie. Prin urmare, dacă un om se află în condiţia de a umbla, adică poate şi vrea să umble, el va merge impecabil.

Cunoaşterea reală a ceea ce e perfecţiunea pentru om şi societăţi depinde de o noţiune exactă a naturii şi finalităţii omului. Corectitudinea, rezultatele şi splendoarea acţiunilor umane, fie ele individuale ori sociale, depinde, de asemenea, de cunoaşterea naturii şi finalităţii noastre.

Pe scurt, stăpânirea adevărului religios este condiţia esenţială pentru ordine, armonie, pace şi perfecţiune.

Catedrala din León (Spania)

Desăvârşirea creştină

Evanghelia ne arată idealul de perfecţiune spre care trebuie să tindem: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Domnul nostru Isus Cristos ne-a sfătuit acest lucru şi El însuşi s-a ţinut de cuvânt. De fapt, Isus Cristos este, după asemănarea sa absolută cu perfecţiunea Tatălui Ceresc, modelul suprem pe care noi toţi trebuie să-l imităm.

Regulile acestei perfecţiuni sunt găsite în Legea lui Dumnezeu pe care Domnul nostru Isus Cristos nu a venit „să le distrugă ci să le împlinească” (Matei 5, 17). Ele sunt perceptele şi îndemnurile evanghelice. Pentru ca omul să nu greşească în interpretare acestora, Domnul nostru Isus Cristos a stabilit o Biserică infailibilă ce se poate baza pe sprijinul divin şi care nu greşeşte niciodată în materie de credinţă şi morală. Fidelitatea în gânduri şi în fapte faţă de învăţătura Bisericii este, aşadar, calea pe care mergând fiecare om poate cunoaşte şi pune în practică idealul perfecţiunii care este Isus Cristos.

Aceasta este ceea ce fac sfinţii. Practicând eroic virtuţile stabilite de învăţătura Bisericii, ei Îi imită în mod perfect pe Isus Cristos şi Cerescul Tată astfel că înşişi duşmanii Bisericii îi proclamă calităţile morale. De exemplu, Voltaire a scris despre Sfântul Ludovic, Regele Franţei: „Nu este posibil pentru un om să practice virtuţile până la o asemenea măsură”. Acest lucru poate fi spus despre toţi sfinţii şi despre toate sfintele.

Sfântul Ludovic, Regele Franţei (Sainte Chapelle, Paris)

Dumnezeu este autorul naturii noastre şi, în consecinţă, a tuturor aptitudinilor şi meritelor găsite în ea. Toate acele lucruri care, în noi, nu vin de la Dumnezeu, sunt imperfecţiuni şi consecinţe ale păcatului originar şi actual.

Decalogul nu poate fi contrariul naturii pe care Dumnezeu a creat-o în noi. Cum El este Dumnezeu şi este desăvârşit nu poate exista nici o contradicţie în acţiunile Lui. Astfel, Decalogul prescrie acţiuni pe care raţiunea noastră le arată a fi în acord cu natura cum ar fi, de exemplu, porunca referitoare la onorarea părinţilor. Sunt interzise acţiunile pe care le înţelegem a fi contrare ordinii naturale, cum e cazul minciunilor. În aceasta constă, deci, la nivel natural, perfecţiunea intrinsecă a Legii şi perfecţiunea personală pe care o dobândim prin ascultarea ei - de vreme ce toate acţiunile consonante cu natura cuiva sunt bune.

Ca rezultat al păcatului originar omul are o înclinaţie pentru acte contrare naturii sale, în mod corect înţeles. El este supus greşelii atât la nivelul inteligenţei cât şi la nivelul voinţei. Această înclinaţie este atât de puternică astfel încât fără ajutorul harului ar fi imposibil pentru oameni să ştie să practice principiile legii naturale în mod consistent şi complet. Dumnezeu ne-a vindecat insuficienţele prin revelaţia acestor precepte pe muntele Sinai şi, sub Noul Legământ, stabilind o Biserică care protejează omul împotriva sofismelor şi deviaţiilor păcătoase şi instituind Sfintele Sacramentele pentru a-l întări prin har.

Harul este un ajutor supranatural al cărui scop este acela de a întări inteligenţa şi voinţa omului astfel să poată practica perfecţiunea. Dumnezeu nu refuză harul Său nimănui, deci perfecţiunea e accesibilă tuturor.

Poate un necredincios să cunoască Legea lui Dumnezeu şi să o îndeplinească? Poate el primi harul lui Dumnezeu? Trebuie făcută o distincţie. În principiu, toţi oamenii aflaţi în legătură cu Biserica primesc suficient har astfel încât să ştie că ea e Biserica adevărată, să o frecventeze şi să asculte poruncile. Dacă cineva rămâne în mod voluntar în afara Bisericii sau refuză harul convertirii acea persoană îşi închide porţile mântuirii. Harul convertirii este punctul de pornire pentru toate celelalte haruri. Pe de altă parte, dacă cineva nu are mijloace de a cunoaşte Biserica adevărată – un păgân în a cărui ţară nu au venit niciodată misionari – el va avea, cel puţin, suficient har încât să ştie cum să practice principiile esenţiale ale legii lui Dumnezeu, ţinând cont ca El nu refuză mântuirea nimănui.

Oricum, dacă fidelitatea faţă de lege cere sacrificii uneori eroice de la Catolicii care trăiesc în sânul Bisericii, scăldaţi într-o abundenţă de har şi mijloace de sanctificare, dificultatea este mult mai mare pentru aceia care trăiesc departe de Biserică şi în afara aceste supraabundenţe. Tocmai de aceea păgânii care practică legea sunt o raritate. 

Idealul creştin  de perfecţiune socială

Presupunând că cei mai mulţi indivizi dintr-o anumită populaţie trăiesc legea lui Dumnezeu, ce putem aştepta noi de la aceea societate? Este acelaşi lucru ca şi cum am întreba cum acţionează fiecare componentă a unui ceas în funcţie de natura şi scopul său şi ce rezultat am aştepta de la acel ceas? Sau dacă fiecare parte a unui întreg este perfectă ce poate fi spus despre întreg?

Întrucât este riscant să folosim exemple mecanice pentru situaţii omeneşti, să aplicăm această imagine unei societăţi unde toţi membrii sunt buni catolici buni, aşa cum i-a descris Sfântul Augustin: „Să ne imaginăm o armată alcătuită din soldaţi formaţi de doctrina lui Isus Cristos, guvernatori, soţi şi soţii, părinţi, copii, profesori, servitori, regi, judecători, plătitori şi strângători de taxe, toţi în conformitate cu învăţătura creştină! Să îndrăznească păgânii să spună că această învăţătură e contrară intereselor statului! Din contră, ei vor trebui să admită fără ezitare că este o protecţie pentru stat când credincioşii urmează legea lui Dumnezeu.” (Epistola CXXXVIII, al. 5, ad Marcellum, Cap. II, n.15).

În altă parte, sfântul Doctor s-a adresat bisericii catolice astfel: „Tu înveţi şi îndrumi copiii cu blândeţe, tinerii cu vigoare, bătrânii cu calm, după cum cer atât corpurile cât şi sufletele lor. Tu supui soţiile soţilor, într-o ascultare castă şi credincioasă, nu numai a satisface pasiunea ci pentru ca oamenii să se înmulţească şi familia să se constituie. Tu dai autoritate soţilor asupra soţiilor nu pentru a abuza de fragilitatea lor, ci pentru a urma o dragoste adevărată. Tu subordonezi copiii părinţilor sub o autoritate blândă. Tu uneşti nu doar în structurile unei societăţii, ci într-o frăţie a cetăţenilor, naţiunilor, oamenilor prin memoria primilor lor părinţi. Tu înveţi regii să aibă grijă de oamenii lor şi tu hotărăşti ca oamenii să asculte de rege. Tu înveţi cu grijă cui îi sunt datorate onoarea, respectul, teama, confortul, mustrarea, încurajarea, observaţia şi pedeapsa; şi tot tu spui în ce fel, de vreme ce nu orice este destinat oricui, e caritatea datorată oricui iar nedreptatea nimănui” (De Moribus Ecclesiae,cap. XXX, n. 63).

Ar fi imposibil să descriem mai bine de atât idealul unei societăţi creştine în întregimea sa. Pot fi aduse ordinea, pacea, armonia şi perfecţiunea la un nivel mai înalt într-o comunitate? Răspundem printr-un comentariu scurt: „Dacă toţi oamenii zilelor noastre ar practica legea lui Dumnezeu nu ar fi oare rezolvate toate problemele politice, sociale şi economice? Oricum, la ce soluţie se poate spera dacă oamenii trăiesc prin nerespectarea legii lui Dumnezeu?

A realizat vreodată societatea umană acest ideal de perfecţiune? Cu siguranţă. Celebrul Papă Leon al XIII-lea ne-a spus: „Odată ce s-a realizat mântuirea şi Biserica a fost fondată, omul, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o lungă, îndelungată şi mortală letargie, a văzut lumina adevărului după care a căutat şi a tânjit de-a lungul atâtor secole; dar, mai presus de toate, omul şi-a dat seama că a fost creat pentru a stăpâni lucruri cu mult mai înalte şi mai magnifice decât lucrurile perisabile şi fragile dobândite prin simţuri şi între care fusese limitat până atunci în gânduri şi preocupări. A înţeles că întreaga structură a vieţii umane, legea supremă, şi scopul căruia totul trebuie să i se supună este această lege ce vine de la Dumnezeu şi la care trebuie să ne întoarcem într-o bună zi.

„Pornind de la acest început şi pe această fundaţie conştiinţa demnităţii umane a fost restaurată şi trăită din nou; sensul unei frăţii comune a luat în stăpânire inimile oamenilor. În consecinţă, drepturile şi datoriile lor s-au îmbunătăţit şi s-au reînnoit, iar virtuţile, dincolo de conceptele filosofiei antice, au renăscut. Scopul oamenilor, cursul vieţii şi caracterul lor moral s-au schimbat. Cunoaşterea Mântuitorului s-a răspândit mult iar puterea Sa a pătruns în viaţa naţiunilor eliminând ignoranţa şi vechile vicii. Astfel a avut loc o transformare minunată care, fiind la originea civilizaţiei creştine, a schimbat total faţa pământului” (Leon al XIII-lea, Enciclica Tametsi Futura Prospicientibus).

Castelul din Coca (Spania)

Civilizaţia creştină, cultura creştină

Această realitate splendidă, a unei ordini şi o perfecţiuni mai mult supranaturală şi cerească decât naturală şi pământească, a fost numită Civilizaţie creştină, produsul culturii creştine şi fiica Bisericii catolice.

Cineva este cultivat atunci când sufletul său nu este înrobit de purtările dezordonate şi spontane ale facultăţilor sale – inteligenţa, voinţa şi simţurile - ci mai degrabă le îmbogăţeşte printr-un efort ordonat şi raţional. Putem să ne gândim la un câmp care nu dă roade pentru că seminţele au fost împrăştiate haotic de vânt. Doar truda fermierului produce ceva folositor şi bun.

În acest sens, cultura catolică este civilizaţia inteligenţei, a voinţei şi a sensibilităţii în funcţie de normele morale învăţate de Biserică. Ea este identificată cu desăvârşirea sufletului. Dacă aceasta există la cei mai mulţi membri ai societăţii umane (în grade adecvate mijloacelor caracteristice condiţiei sociale şi vârstei fiecăruia) va fi un fapt social şi colectiv. În plus, va constitui cel mai important element al perfecţiunii sociale.

Civilizaţia este consecinţa unei societăţi umane care posedă o cultură şi care a generat, în funcţie de principiile de bază ale acelei culturi, obiceiurile, legile, instituţiile proprii şi chiar un sistem artistic şi literar.

Cum Mântuitorul Isus Cristos este adevăratul ideal de perfecţiune şi cum societatea care pune în aplicare legile Lui trebuie să fie o societate perfectă, cultura şi civilizaţia născute din Biserica lui Cristos trebuie să fie nu doar cea mai bună dar, mai ales, unica adevărată. Astfel, Sfântul Pius al X-lea a spus: „Nu există civilizaţie adevărată fără civilizaţie morală şi nu există civilizaţie morală adevărată fără religia adevărată! (Scrisoare către Episcopii francezi despre „Le Sillon”).

Deci, se poare deduce cu limpezime că nici o civilizaţie adevărată nu există dacă nu e rezultatul şi rodul religiei adevărate.

Gaucher de Châtillon apără singur intrarea unei străzi în oraş de asaltul Munyat-ului Abû Abdallah, 6 avril 1250 (Karl Girardet, secolul XIX)

Biserica şi civilizaţia creştină

Ar fi fals dacă am gândi că acţiunea Bisericii asupra omului este doar individuală şi că ea formează numai persoane, iar nu şi popoare, culturi, civilizaţii.

De fapt, Dumnezeu a creat omul ca fiinţă socială şi El doreşte ca să lucrăm spre a sfinţi unii pe alţii în societate. De aceea El a creat oamenii receptivi la influenţe. Acest lucru poate fi spus despre relaţiile dintre indivizi şi relaţiile dintre aceştia şi societate. Ambientele în care trăim, legile şi instituţiile exercită asupra noastră influenţe; ele ne formează.

Pentru a înfrunta contextele ale căror acţiuni ideologice ne pătrund, chiar şi prin osmoză, este nevoie de practicarea perseverentă a virtuţilor. Prin urmare, primii creştini nu erau mai admirabili înfruntând fiarele în Colosseum decât atunci când ei menţineau spiritul catolic într-o societate păgână.

Deci cultura şi civilizaţia exercită o influenţă extraordinară asupra sufletelor – spre ruinarea lor când cultura şi civilizaţia sunt păgâne; spre edificarea şi salvarea lor atunci când cultura şi civilizaţia sunt creştine.

Cum poate Biserica să dea greş în influenţarea culturii şi civilizaţiei? Cum poate ea rămâne  mulţumită să acţioneze doar asupra sufletelor individuale?

De fapt, fiecare suflet influenţat de Biserică este o sămânţă a acelei civilizaţii pe care ea o răspândeşte în mod activ şi puternic. Virtutea străluceşte şi pătrunde – deci, se răspândeşte. Prin răspândire tinde să se transforme în cultură şi civilizaţie catolică.

Aşa cum am văzut, o caracteristică distinctă a Bisericii este aceea de a produce o cultură şi o civilizaţie creştine şi să rodească toate fructele într-o atmosferă socială catolică deplină. Un catolic trebuie să dorească o civilizaţie catolică aşa cum un prizonier vrea sa iasă afara închisorii sau aşa cum o pasăre din colivie doreşte libertatea cerului.

Acesta este scopul nostru, marele nostru ideal. Ne îndreptăm spre o civilizaţie creştină care ar putea răsări din ruinele lumii de azi aşa cum civilizaţia Evului Mediu s-a născut din ruinele lumii romane. Ne punem în mişcare spre cucerirea acestui ideal cu curaj şi perseverenţă, cu voinţa de a face faţă obstacolelor aşa cum cruciaţii au mărşăluit spre Ierusalim. Dacă înaintaşii noştri au fost capabili să-şi dea viaţa pentru a recuceri Sfântul mormânt, cum am putea noi să nu ne dorim – noi, fii ai Bisericii la fel ca şi ei – să nu luptăm şi să nu murim pentru a restaura ceva ce valorează infinit mai mult decât cel preţiosul mormânt al lui Cristos, adică, Împărăţia Sa ce domneşte asupra sufletelor şi societăţilor pe care Le-a creat şi salvat spre a-L iubi veşnic?

Christus vincit! Christus regnat! Christud imperat!